Urmele acestui dialog digital s-au pierdut acum doi ani, când studentul la Medicină care a dat răspunsul-întrebare a murit. Și-l mai amintesc, totuși, câțiva dintre cei care l-au cunoscut - Adina Jitariu, de pildă. „Ce-ar fi…", întreabă ea, ca un ecou, „dacă leacul pentru cancer s-ar afla în mintea unei persoane care nu-și permite o educație?". Chiar, ce-ar fi? Ea, de exemplu, a fost un copil de 10 pe linie. Dar până și calea copiilor de 10 pe linie e câteodată drum cu obstacole - iar obstacolul cel mai greu de trecut s-a dovedit altul decât cel pe care vi-l imaginați.

PRIMUL OBSTACOL pentru Adina Jitariu a fost familia în care s-a născut și a crescut. O familie de țărani dintr-un sat ca atâtea altele de lângă Hârlău, județul Iași - una pe care și-a trăit-o strecurându-se printre umilințe, certuri, scandal în casă; mama o bătea, își amintește Adina. A lăsat în urmă obstacolul copilăriei ei amare cum s-a priceput - învățând. Învățătura nu era atunci pentru ea - cum e pentru alți copii - un mijloc de a atinge un scop. Era o formă de eliberare. „Așa mă refugiam eu", îmi spune. „Unii copii se refugiază în jocul «gropicica», sau știu eu în ce altceva - eu mă refugiam în scris, în citit". Doar că la un moment dat învățătura nu i-a mai fost de-ajuns: la 14 ani a plecat de-acasă. „Dacă mai rămâneam", crede și azi, „nu terminam nici liceul și eram acum undeva prin Italia, făcând străzile".

AL DOILEA OBSTACOL a fost - ce ironie - tocmai libertatea; vidul lăsat de lipsa familiei. Fetița suferindă s-ar fi putut transforma într-o adolescentă vulnerabilă, plutind printre curenții iuți ai unei vieți fără de structură. „Că am ajuns la casa de copii", îmi spune, „a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla în viață". Și la casa de copii tot învățătura a salvat-o: i-a convins pe cei de la Asistență Socială că merită o șansă tot cu tenacitatea cu care învăța, cu notele ei, cu dorința de a-și clădi singură viitorul. La un moment dat, în liceu, a ajuns la o splendidă intersecție de vise - medic sau arhitect? Medic, a hotărât atunci. Crescuse, știa ce vrea. Părea că de-aici încolo nu mai depinde decât de ea; se terminase cu obstacolele cele mari.

ȘI-ATUNCI A APĂRUT AL TREILEA OBSTACOL. Testul de Anatomie pentru admitere.

Testul de Anatomie nu-l poți trece doar prin forțe proprii, îmi explică Adina. „Eu am învățat singură de când mă știu", îmi spune, „dar la capitolul ăsta, Anatomie, nu puteam face față". Și spune asta un copil care a reușit să evadeze dintr-o familie abuzivă, care crede și azi că a ajunge la casa de copii e „cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în viață" - și care a fost gata să învețe pe rupte pentru a intra la facultatea aleasă.

Testul de Anatomie părea a fi obstacolul obstacolelor. Iar bunăvoința adulților plătiți de stat să te prindă de mâini când aluneci - profesori, asistenți sociali, supraveghetori de la casa de copii - nu mai era de-ajuns. Pentru a trece testul de Anatomie ai nevoie, oricât de dumnezeiește ai învăța din manuale, de călăuze competente; iar călăuzele care te pot ajuta să ajungi la Medicină ajung să coste, lunar, cam cât salariul minim net pe economie.

Fără călăuză nu poți dezlega, de pildă, răspunsul la întrebarea nr. 18 din testul de admitere din 2016 la Facultatea de Medicină din Iași. Și nici care-i treaba cu sistola.

****

Definiția sistolei. Cum funcționează sistola? Cu ochii în tavan și cu afurisita de sistolă în minte, o altă fată se întreabă ca și Adina dacă va putea intra vreodată, doar învățând din carte, la facultatea pe care și-a ales-o. O cheamă Oana Herea, e din Iași și îi place grozav Anatomia, pe care o găsește fascinantă și logică - a fost și la olimpiadă pe județ, unde a luat o mențiune. Fascinantă e cu siguranță Anatomia care-i place atât de mult; logică însă nu-i întotdeauna - cel puțin asta reiese din manual. Logic poți să calculezi, pe baza informațiilor din carte, că inima ne bate de 42 milioane de ori într-un an. Indiferent ce facem, indiferent că suferim sau ne bucurăm, ne speriem sau ne încântăm, indiferent că suntem Oana Herea însăși - sau cineva care citește despre Oana Herea -, inima noastră, a tuturor, bate în doi timpi: sistolă și diastolă. De-aici încolo lucrurile sunt mai greu de înțeles. „Sistole înseamnă contracțiile mușchiului inimii", îmi explică Oana ce-a aflat din manual, „iar diastole însemnă relaxare - și nu înțelegeam mecanismul. Cum se contractă inima? De ce durează 0,4 secunde? De ce chestiile astea se suprapun?".

Pe cine să întrebe, pe cine să bată la cap? Pe proful de biologie, pe care ministerul l-a pus în posesie cu o feliuță de 36 de ore din timpul de învățare anual al copiilor - adică 3% din cele 1 080 de ore incluse în orarul pe un an?

Și când anume să-i pună întrebările despre sistolă - și despre cum funcționează, în general, trupul omului? Să-l prindă oare la cancelarie și să-i ceară, tușind cu subînțeles, câteva clipe din pauza lui de 10 minute - cea în care proful se reculege legal, printre propriile lui sistolele și diastolele, pentru următoarea oră de clasă?

Trupul omului, a înțeles Oana pe când abia dacă avea șase ani, e pe-atât de vulnerabil pe cât de complicat e. Habar n-avea, pe atunci, că prin bibliotecile lumii sunt milioane de tone de litere tipărite care încearcă să-l deslușească. Să tot fi bătut inima ei de 250 milioane de ori când a aflat, într-o clipă care n-a durat mai mult de-o sistolă, că tatăl ei murise.

Și ce banal sună povestea, parcă-i o știre TV de 30 de secunde: într-o zi, tatăl ei a coborât la subsol să repare o țeavă. S-a contaminat, acolo, cu un virus. În două săptămâni nu mai era. Din patru, câți erau cu toții până atunci, mai rămăseseră trei suflete - o mamă și doi copii - și-un salariu minim pe economie. De-atunci, de la clipa în care a aflat că tatăl ei a murit, a hotărât Oana să se facă medic.

E sănătos să vrei să fii medic, credea atunci Oana, într-o țară ca România. E rațional și logic să-ți propui asta, confirmă azi statisticile: ne mai trebuie 13 mii de medici, spitalele sunt pe avarie, sănătatea e trecută ca prioritate națională în fiecare dintre nenumăratele programe de guvernare propuse de cei 19 de premieri, câți a avut România în cei 27 de ani scurși din '89 încoace.

Când a intrat într-a XII-a, Oanei i-a căzut în mână o carte cu teste similare cu cele care picau la admiterea la Medicină. A încercat să le facă - și și-a dat seama că în ciuda notelor de 10 pe linie la Biologie, în ciuda bunei sale performanțe la olimpiadă, nu știa să le rezolve.

Cine te putea ajuta, totuși, să treci de obstacolul testului de Anatomie? Un meditator. Un om care să te ajute să decriptezi ambiguitățile și contradicțiile pe care vraful de manuale pentru admitere le aruncă în calea unui potențial candidat. Șapte inimi de-ar fi avut Oana tot n-ar fi putut face rost singură, în fiecare lună, de un salariu minim pe economie cu care să plătească un om care să-i explice ne-înțelesurile din manuale. Găsiseră o variantă, totuși: ca mama ei să plece în Italia, să muncească orice putea pe-acolo și să-i trimită banii de pregătire.

Acesta era, și-a dat seama, prețul visului de a deveni medic în România: să rămână orfană a doua oară. Pentru că Anatomia de la liceu și Anatomia de la admitere, a înțeles Oana între o sistolă și o diastolă, sunt două chestii complet diferite, deși se ocupă de același corp uman; deși învățământul preuniversitar și cel universitar au același obiectiv - acela de a educa profesioniști care să rămână aici, în România; deși ar trebuie să ne fie clar tuturor, parcurgând un singur manual care a primit viza ministerului, dacă ciroza hepatică duce sau nu la atrofia ficatului.

****

Corect ar fi să decideți singuri dacă obstacolul despre care Adina și Oana vorbesc - și ipotetica falie dintre învățământul preuniversitar și cel universitar, în ultimă instanță - sunt doar o scuză de adolescent. Aveți mai jos, spre auto-testare, o întrebare de admitere la Medicină dat la Iași în 2016, plus tot materialul aferent din bibliografie. E ca și cum ați da examen cu cărțile pe masă.

CONTEXT: Ai învățat Anatomia, în școală, după unul dintre cele opt manuale aprobate de minister (profesorul e cel care alege manualul; e dreptul lui). Mai departe, indiferent ce-a decis profesorul, dacă ai hotărât să dai la Medicină - la Iași, să spunem - bibliografia ta va include, pentru o singură materie - Anatomia - selecțiuni din 5 (cinci) din cele 8 (opt) manuale de liceu aprobate. Dar Anatomia e Anatomie, probabil că îți spui - cât de diferite pot fi între ele manualele aprobate de același minister? Să vedem:

AFIRMAȚIE: În ciroza hepatică atrofia hepatică se instalează imediat.
ÎNTREBARE: Adevărat sau fals?

Ce spun manualele:

Am răsfoit toate cele opt manuale de Anatomie aprobate de minister. În majoritatea nu există, pur și simplu, răspunsul la întrebarea de mai sus - fie informația e incompletă, fie lipsește cu desăvârșire. Ne-am concentrat, pentru simplificare, pe cele două manuale din care au fost selectate drept bibliografie capitolele referitoare la digestie și absorbție. Iată fragmentele referitoare la ciroză:

Ce-ai fi răspuns, deci, dacă ai fi candidat la Medicină și ai fi știut dumnezeiește, la virgulă, toată bibliografia? E adevărat sau e fals că „în ciroza hepatică atrofia hepatică se instalează imediat"?

****

Cum se face, te întrebi probabil, de-a devenit totul atât de complicat, de contorsionat, de împovărător? De ce e atât de dificil să răspunzi la o întrebare, chiar și cu manualele pe masă? Și de ce răspunderea de a înțelege Anatomia omului, suficient cât să ai oarece șanse la Medicină, s-a mutat într-un asemenea hal de pe umerii sistemului preuniversitar pe cei ai elevului - care e nevoit, iată, să digere complexități și ambiguități pe care nu are pregătirea și nici discernământul să le descâlcească singur?

Starea de fapt e următoarea: pe de o parte, liceele au ajuns să facă ce se pricep, în cadrul stabilit de minister, pentru a-i pregăti pe copii la Anatomie - cu respectarea legii, a programei, a regulamentelor, a orarelor.

Concret, în învățământul preuniversitar:

MAI ÎNTÂI, profesorii aleg să predea după unul dintre cele opt manuale oficiale aprobate acum un deceniu, în 2006, de minister - autoritatea supremă în materie de educație (e dreptul lor să aleagă între manuale, deși acestea au conținut diferit, uneori contradictoriu).

APOI, profesorii se străduie, fiecare cum poate, să înghesuie informația din programă în numărul de ore alocat de minister - un maximum e de două ore / săptămână la clasele de Științele Naturii și un minimum de zero ore / săptămână la cele de Filologie (da, zero ore; cei care-și aleg o cale umanistă n-au nevoie, conform ministerului, să știe că au în corpul lor un organ numit pancreas, de pildă). La mijloc, între clasele de Științe și cele de Filo, sunt toate celelalte specializări - care au o oră / săptămână. Iar în final, dacă alegi totuși să dai bacul la Anatomie, ai de învățat 80 de pagini, spune programa.

De cealaltă parte, indiferent ce cred ministerul și liceele, facultățile de Medicină caută să-și selecteze absolvenți excelent pregătiți.

ASTA SE TRADUCE, din punctul lor de vedere, în candidați care trebuie să știe Anatomie cu mult peste ceea ce liceul românesc le oferă copiilor.

IAR DACĂ VREI ÎNTR-ADEVĂR SĂ STUDIEZI MEDICINA - spune UMF Iași, de exemplu, prin bibliografia pe care o cere la admitere - trebuie să știi dumnezeiește Anatomie. Iar ca să știi, nu te poți încrede într-un singur manual, cel aprobat de minister și ales de profesorul tău; trebuie să înveți cinci manuale scrise de autori diferiți pentru aceeași disciplină, Anatomia de-a XI-a. Ah, s-a întâmplat cumva ca profesorul tău de biologie să aleagă un manual care nu-i inclus în lista-celor-cinci-manuale-canonice? Ghinion. Oricum ai da-o, cele 80 de pagini suficiente pentru bac nu-s suficiente nicidecum pentru admitere - per total ai de învățat din cinci manuale de anatomie de-a XI-a = 650 de pagini - de opt ori mai mult decât materia de bac.

****

„Nu e puțin lucru să înveți din cinci manuale", spune Daciana Brănișteanu, conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. „Eu am ajutat-o pe fata mea să învețe pentru admitere", adaugă ea, „și mi-am dat seama că nu e deloc puțin numai să stai cu cinci cărți deschise pe pat, că biroul nu îți ajunge".

Îți trebuie în primul rând, pentru a face saltul de la ștacheta liceală la cea universitară - adică înainte ca măcar să te apuci de învățat - ceva bani să-ți cumperi cele cinci manuale incluse în bibliografie, iar asta te va costa cam 120 de lei (dacă adăugăm și cele cinci manuale de chimie, se fac 250 lei; alocația pe trei luni).

Ți-ar fi de folos să ai la îndemână o foarfecă pentru a decupa informațiile care ți se cer la admitere din cele 650 de pagini de Anatomie plus cele 600 sute de pagini de Chimie.

Și, în final, toate fărâmițele de materie pe care comisia de universitari de la Medicină le-a binecuvântat științific, incluzându-le în bibliografie, trebuie adunate laolaltă, cu răbdare și atenție, într-un fel de manual-de-Anatomie-pentru-Medicină. Un colaj final care agregă o explicație de ici, o pagină bine alcătuită de colo, un capitolaș, un desen.

La capătul procesului de compilare și de reorganizare a informației în logica admiterii, te vei întreba: „Ajunge oare? De-acum chiar depinde numai de mine?".

Să vedem.

****

„Au tăiat așa: pac-pac-pac!, după ureche", spune profesorul Mircea Nedea, care predă biologie la Colegiul Național „Costache Negruzzi" din Iași. „Adică: «Na, măi profesore, fă tu doar într-o oră ce se nu se poate face nici în șase». De exemplu, programa zice că nu trebuie să predau structura măduvei - dar trebuie să predau funcția măduvei. Sigur… Dar cum poate copilul să înțeleagă funcția, dacă nu cunoaște structura? E ca și cum ar trebui să vorbești despre funcționarea motorului mașinii, dar fără să știi ce are motorul înăuntru".

L-am ascultat pe profesorul Nedea ani de-a rândul bombănind pe tema incoerențelor dintre programa de biologie, manuale, numărul de ore pe săptămână, despre cât le e de greu elevilor să înțeleagă materia, despre teribila încercare de a te pregăti pentru admiterea la Medicină.

„Unele dintre manuale sunt niște pa-na-ra-me!", silabisește Mircea Nedea. Silabisește, strigând aproape, ca și cum s-ar afla în fața clasei și ar vrea să fie sigur că-l aud și copiii mai distrați din ultima bancă. E defect profesional, fără îndoială, să articuleze astfel cuvintele. Dar dincolo de defectul profesional simți indignarea. Nedea vede că nu-și mai poate face meseria cum ar vrea. „Normal ar fi să fie un singur manual la clasa a XI-a, nu opt. I-au înnebunit pe copii", spune. Și poate că nu numărul în sine de manuale e problema, ci faptul că acestea au conținut diferit. Mircea Nedea culege două manuale din bibliotecă și dă demonstrativ paginile la o parte, până când cele două cărți rămân deschise la aceeași lecție: trunchiul cerebral.

Te uiți și înțelegi, cumva, de ce acest profesor de biologie e exasperat: într-unul din manuale trunchiul cerebral are două pagini întregi, în celălalt zece rândulețe aranjate pe două coloane - deci fix cinci rânduri normale.

Cum a ajuns învățământul românesc în situația de a-și învăța copiii Anatomie după manuale între care există diferențe atât de mari?

Ministerul Educației nu și-a formulat, în cele patru luni de documentare a acestui material, un punct de vedere. Am pus întrebări reprezentanților ministerului, în luna august pe două direcții principale:

După cele 30 de zile de la trimiterea solicitării de informații, cât spune legea că e obligatoriu să aștepți răspunsurile de la o instituție publică, biroul de presă a ridicat din umeri; oamenii de-acolo n-aveau ce să ne spună, pentru că „nu au răspuns cei de la învățământul universitar" (birourile de presă cer informațiile cerute de jurnaliști de la diversele departamente și structuri din interiorul instituției). În final, după alte două săptămâni de telefoane insistente, Daniel Tomoni, ofițer de presă în minister, a dat un răspuns amețitor: „Avem un răspuns (la întrebări - n.r.), dar nu e satisfăcător. Am cerut refacerea lui. Erau trei rânduri care nu spuneau nimic".

Despre diferențele mari dintre manuale am întrebat-o și pe Elena Huțanu Crocnan, autor al manualului de Biologie pentru clasa a XI-a al Editurii Didactice și Pedagogice: ne-a explicat că toate cele opt manuale au fost scrise pe baza unei programe aprobate de Minister. „Dar programa, acolo unde sunt enumerate conținuturile, te lasă să adaugi cât consideri tu", spune Crocnan. „Când m-am apucat de un manual am avut o serie de materiale pe care le acumulasem în carieră. Și la momentul 2004 aveam material adunat pe care îl foloseam la clasă. Când am citit programa să văd cum le organizez am fost în dificultate, că nu știam cât de adânc să mă duc. Și unii autori au ales să dea informații cât mai complete, alții cât mai sumare".

Cu alte cuvinte, felul în care a fost alcătuită programa și lipsa de precizie a instrucțiunilor date autorilor sunt rădăcina problemei. Mircea Nedea spune că a făcut și el parte, la un moment dat, din Comisia Națională de redactare a programei. „Am susținut atunci aduci tare de tot să facem un proiect de conținut", spune el, „adică orice manual care tratează frunza să abordeze componentele ei". Cum a decurs discuția atunci numai membrii comisiei știu precis; Mircea Nedea zice că i-au sărit toți în cap. „«Nooo! Dar cuuuuum? Dar unde-i personalitatea autorului? Dar ce mai înseamnă alternativ? Trebuie să dăm o alternativă autorului», mi-au zis". Ridică tonul, de parcă el ar fi Mircea Nedea și eu aș fi comisia. „Păi îl încarci pe copil, băi, frate, băi! Acum trebuie să învețe din opt manuale, în loc să îi dai un manual. Și acum s-a ajuns să fie profesori care aleg să nu mai predea de pe niciunul. Circulă pe piață niște cărți-fantomă de rezumate pentru Bacalaureat și predau după alea".

Cum spuneam, îl ascult de ani întregi pe Mircea Nedea vorbind despre toate astea. Și e neobosit: explică, articulează răspicat cuvintele, dezbate, argumentează, pufnește, demonstrează. Manualele de liceu sunt, pentru el, o problemă personală. Au devenit și pentru mine, cu timpul. Pentru că Mircea Nedea este tatăl meu.

****

Profesorul de la Negruzzi e gata să dovedească oricui îl ascultă cât de greu e pentru un copil să-și taie cale, neîndrumat, prin jungla de informație care-i stă în față. Programa, manualele, numărul mic de ore, felul lipsit de noimă în care toate aceste rotițe se opintesc în zadar să asambleze, în mintea unui adolescent de 16 ani, minunata știință a corpului uman, sfârșesc prin a înlocui verbe simple, nobile, precum „a învăța", „a înțelege" și „a ști", cu verbe istovitoare - „a decripta", „a corobora din multiple surse", „a evita capcanele", „a memora".

„În momentul de față sistemul de învățământ obligă la meditații pentru admiterea la Medicină", spune Daciana Brănișteanu, titularul de catedră de Dermatologie de la UMF Iași. Fiica ei a candidat și ea, anul acesta, la facultatea unde predă. Și în ciuda faptului că fata a terminat șefă de promoție la unul din cele mai bune licee din Iași, în ciuda faptului că ea, ca mamă, avea cunoștințe de specialitate pentru a-și îndruma copilul, nu a îndrăznit să nu îi pună fetei meditații la Anatomie pentru admitere.

Daciana Brănișteanu recunoaște fără echivoc, cu alte cuvinte, că fără meditații nu poți intra la Medicină. „Da, eu sunt o persoană care admite tot ce e adevărat", spune. „Cam slobodă la gură și populară în mediile în care oamenii apreciază sinceritatea și profesionalismul și deloc populară în zonele în care lucrurile astea deranjează".

Reprezentanții UMF Iași se feresc însă, oficial, să fie la fel de tranșanți. Rectorul Viorel Scripcariu, de pildă, spune că meditațiile nu sunt „absolut necesare". „Există foarte mulți elevi valoroși care parcurg singuri pregătirea și care reușesc la concursul de admitere și au ulterior o evoluție academică excelentă", susține el.

Adesea părinții decid să plătească meditatori din motive care nu au legătură cu complexitatea materiei de admitere, crede Scripcariu. Ci „ca să aibă certitudinea că au făcut tot ce au depins de ei", uneori, sau deoarece „copiii simt nevoia să aibă alături o persoană care să le stabilească termene; este mai sigur parcurs un volum de materie, când știi că ai un deadline, decât atunci când singur îți planifici o materie dificilă, în paralel cu pregătirea Bacalaureatului".

Cât despre bibliografie, e natural să fie complexă, argumentează Scripcariu, pentru că facultatea vrea să se asigure că selectează candidați bine pregătiți, „având în vedere că aspiră să devină studenții unei facultăți grele" - cu mult peste standardul impus de licee.

Și totuși, de ce cinci manuale de anatomie? Viorel Scripcariu spune că, atunci când a alcătuit bibliografia, UMF nu a vrut să favorizeze o editură în defavoarea alteia. Există însă în interiorul facultății și voci care spun că explicația e de fapt alta: nu ar exista, în acest moment, niciun manual complet - și se încearcă astfel o „cârpeală", o compilație, din cele care există.

Și, peste puzzle-ul de la Anatomie, vine și cel de la Chimie - pentru care bibliografia include tot cinci manuale, care și ele pot fi decriptate tot prin meditații. „Pentru elevi e ușor zăpăcitor", spune Adina Tudorache, profesoară la Colegiul Național „Mihai Eminescu" din Iași.

„În cele cinci manuale teoria se repetă, numai că modalitatea de abordare poate fi ușor diferită. Iar lucrul ăsta impune meditații", spune ea. Și mai grav e faptul că testele de admitere includ uneori, explică Tudorache, „aplicații care nu se regăsesc în nici unul din cele cinci manuale".

Consecința e că, în acest fel, responsabilitatea pregătirii se mută de pe umerii sistemului preuniversitar pe cei ai copiilor - și ai familiilor lor, care trebuie să finanțeze meditațiile.

Argumentele lui Scripcariu legate de diversele motive „părintești" sunt corecte, dar asta nu înseamnă că sunt singurele. Complexitatea materiei de admitere la Medicină - o spun elevi, o spun profesori, o spun părinți, o spune chiar un universitar de la UMF Iași - e demonstrată chiar de „testul cu cărțile pe masă" și întrebarea despre ciroză.

Iar asta contribuie la o adevărată industrie a meditațiilor care în România se cifrează, conform unui studiu din 2011 al Uniunii Europene, la circa trei sute de miliarde euro anual. Alte observații făcute de autorii studiului despre meditațiile din România:

• procentul părinților care plătesc meditații în România variază între 27% (Metro Media, 2007) și 50% (IRAS, 2010).
• autoarele unui articol despre meditațiile din România publicat în 2006 în „International Journal of Educational Development" notează „rezistența opusă deopotrivă de sistemul preuniversitar cât și de cel universitar la reforme care ar diminua stresul pe care-l implică examenele cu miză mare", principalul motiv identificat fiind acela că aceste examene sunt o sursă semnificativă de venituri suplimentare atât pentru profesorii de liceu cât și pentru universitari.
• același Popa și Acedo spun că fenomenul meditațiilor „a crescut atât de mult încât poate fi privit drept o epidemie".

Revenind la Medicină: dacă plecăm de la premisa că toți cei șase mii de studenți admiși în fiecare an la facultățile de Medicină au făcut meditații cifrate la aproximativ 800 euro anual - ședințe săptămânale timp de nouă luni, doar în clasa a XII-a - rezultă un total de 4,8 miliarde de euro. Nimeni nu știe exact, dar estimarea dă un ordin de mărime al poverii pe care sistemul public de învățământ o pune - prin incoerențele sale - pe umerii cetățenilor săi.

În aceste condiții, întrebarea „ce-ar fi dacă leacul pentru cancer s-ar afla în mintea unei persoane care nu-și permite o educație?" încetează să mai fie retorică. Dacă nu ai sute de lei pe lună, cu care să plătești meditațiile timp de minimum nouă luni, șansele de a intra la Medicină sunt minime.

Adina Jitariu și Oana Herea nu și-au permis să plătească profesori meditatori și totuși au intrat la UMF Iași. Oana în 2013. Adina un an mai apoi.. Soluția, oricât de neverosimil ar părea, a fost gratuită - și a venit din afara „sistemului".

****

Pentru Adina și Oana - și pentru alte câteva zeci de liceeni din județul Iași - soluția a răsărit la fel de improbabil ca iarba care sparge asfaltul. Doi profesori de biologie, soții Mircea și Nina Nedea, au început la un moment dat să facă meditații gratuite pentru Medicină în fiecare sâmbătă, de la 8 la 11.

„Sistemul" paralel a crescut încetul cu încetul, la firul ierbii. Sămânța a fost convingerea celor doi că admiterea la Medicină devine din ce în ce mai inaccesibilă pentru copiii veniți din familii sărace. De-aici și faptul că soții Nedea nu caută niciodată cei mai buni copii la Anatomie, nici pe cei mai silitori: singurul lor criteriu de selecție e ca elevii pe care-i meditează în timpul lor liber să provină din familii în care venitul mediu per membru de familie să fie de sub 400 de lei lunar. Copii care nu-și permit, la propriu, o educație - oricât de bine ar învăța în liceu.

Cum îi găsesc pe acești copii? „Recrutarea" se face prin relații de la profesor la profesor: Nina și Mircea Nedea le cer colegilor lor de la alte licee să le spună dacă, în clasele lor, au copii din familii defavorizate care ar vrea să dea la Medicină. „Ne ducem la ei fără rușine", spune Nina Nedea, care predă la Liceul „Mihai Eminescu" din Iași. „Nu am simțit niciun fel de invidie din partea lor, pentru că toată lumea știe că nu poți preda copiilor la ore materia pentru admiterea la Medicină".

Așa, prin recomandări, au ajuns la ei și Oana Herea, eleva cu tatăl mort din cauza unei infecții luate în subsol, și Adina Jitariu, fata de la casa de copiii.

Ce a început în 2011 ca un mini-experiment „de sâmbătă" susținut de soții Nedea s-a transformat, în timp, într-o mini-mișcare de voluntariat educațional care poartă deja un nume: SAPED, adică Studii Aprofundate pentru Elevii Defavorizați - care înseamnă, concret, meditații gratuite, intensive, pentru admiterea la Medicină.

Filozofia „mișcării" nu-i foarte complicată - arată ca un orar cu o singură zi de „școală". „Îi luăm de la zero", spune Mircea Nedea. „Uităm că au învățat ceva Anatomie în școală. Facem cu ei «alfabetizare» în domeniul ăsta".

Situația s-a complicat în anul universitar 2015-2016?, când UMF Iași - unde admiterea se dădea doar la anatomie - a reintrodus proba de chimie sau fizică, la elegere. Pe scurt, voluntariatul soților Nedea nu mai era de-ajuns: degeaba pregăteau ei copiii la anatomie dacă nu se ocupa cineva de ei și la chimie sau fizică. Au găsit repede trei profesori de chimie: Maria Gânju, Daniela Iftode și Adina Tudorache de la Colegiu Național „Mihai Eminescu", care are și ea povestea ei de copil venit dintr-o familie modestă, cu părinți care munceau în trei schimburi și în care și odihna trebuia să însemne un pic de muncă. „Mama îmi zicea «cât te odihnești, ia si du gunoiul!»". Când avenit în proiect, nivelul copiilor la chimie era scăzut. „Însă era copiii foarte-foarte silitori, le-am explicat că, domnule, ăsta e ritmul".

În fiecare sâmbătă, timp de șase ore (trei ore de Anatomie și trei pentru Chimie), profesorii lucrează cu elevii selectați într-o sală de clasă de la Colegiul „Costache Negruzzi" din Iași. Un an întreg, cât durează clasa a XII-a. În serii de câte 10-15 elevi iau fiecare capitol în parte, întorc cele zece manuale de la ambele materii pe toate fețele, le arată copiilor după ce manual trebuie să se ia pentru fiecare detaliu în parte și îi ajută să evite capcanele din celelalte. Peticesc ceea ce ar fi trebuit să fie o haină negăurită a egalității de șanse - una promisă copiilor, indiferent de situația lor materială, prin gratuitatea sistemului preuniversitar.

Efectul? Presa i-a umplut de laude pe soții Nedea încă din 2012, când a aflat de faptul că dau meditații gratuite. „Un proiect unic în România", l-a numit Ziarul de Iași. „Povestea celui mai frumos cuplu de profesori", a scris Adevărul. „Un profesor din Iași îi învață pe miniștrii Educației cum se predă învățământul gratuit. A schimbat viața a zeci de copii", a comentat ProTV.

I-a bucurat să scrie presa de ei, dar laudele vin și trec. Rezultatele, în schimb, rămân: rata de succes la admitere a acestor copii, care ar fi avut doar șanse teoretice de a trece prin forțe proprii de examen, e de 85-90%, în condițiile unei concurențe și de trei candidați pentru un loc.

Și poate că nu e doar o chestiune de știință de carte ce se întâmplă la orele lor. „Eu am vrut la un moment dat să renunț", spune Adina Jitariu. „Credeam că nu pot să fac față, că e prea mult de învățat - că e și bacul, e și admiterea, nu-i de mine.Nu am avut încredere că o să intru, că o să fac față". Ea era obișnuită cu notele de zece, iar testele îi ieșeau „prost, de maximum opt".

Și? „Și a venit domnul profesor și mi-a zis: «Măi copile, hai că poți, merge, dă-i înainte»", povestește Adina Jitariu. Nu știe că „domnului profesor" i-ar fi trebuit și lui, acum 50 de ani, un „domn profesor" care să-l împingă înainte. Că și „domnul profesor" a fost un copil crescut cu pâine și ceai în genul acela de familie unde părinții au mai mulți copiii decât are casa din lut pereți.

Nu știe nici că, tot acum 50 de ani, Nina Nedea era și ea un copil plecat de-acasă, dintr-un sat vrâncean, care n-ar fi putut termina 12 clase dacă n-ar fi fost liceul care oferea acoperiș și masă gratuite. Visa să se facă doctoriță, dar cu cât se apropia admiterea, cu atât își dădea seama că are nevoie de ajutor la Fizică - și a rugat un profesor să facă cu ea câteva ore de pregătire. „I-am spus că nu am bani, că vin de la țară. Mi-a zis că nu are timp".

„Experimentul SAPED" a crescut în timp, deși mulți nu-i dădeau mai mult de-un an. S-a adunat în jurul lui energie bună și oameni puși pe rezolvat probleme: diverși oameni de afaceri cumpără manuale pentru copii; alții sprijină financiar, prin burse, elevii care intră la Medicină - și care au nevoie de ajutor pe timpul facultății; sunt medici și procurori care s-au oferit să suporte taxa de școlarizare a elevilor care au intrat pe locuri cu plată.

Au ajuns să fie peste 40 de adulți care, într-un fel sau altul, contribuie la susținerea la facultate a acestor acestor studenți. Anul acesta numărul profesorilor care meditează gratuit alături de profesorii Nedea a crescut din nou. Alți trei dascăli, doi de chimie și unul de fizică, s-au oferit dezinteresat să-și sacrifice timpul lor liber de dragul copiilor.

Și tot anul acesta un antreprenor din București, Cosmin Cosma, alături de mai mulți prieteni, și-au propus să replice proiectul și în Capitală. Și cum în România nu sunt chiar multe orașe cu universități de Medicină, de la „franciza" bucureșteană până la un „proiect național" nu mai e chiar așa mult.

SAPED, trebuie să știi, nu-și propune să schimbe lumea; nu-și propune să schimbe nici măcar România. Cei cinci profesori ieșeni care lucrează sâmbătă de sâmbătă cu copiii vor doar să regăsească în fiecare an, pe lista candidaților admiși la Medicină la Iași, toți copiii pe care i-au meditat. Pe toți.

****

În iulie, îi ziua afișării rezultatelor, profesorul Nedea își freca palmele de emoție. „Mă gândesc ce o să fac dacă din 11 elevi nu îmi intră niciunul. Ce o să zică lumea? Ce o să zică presa? «Ce face ăla acolo cu copiii ăștia?!»".

Dar s-au afișat rezultatele. Din 11 elevi au intrat 10. Rată de succes 90,9% în al 5-lea an.

Când citești aceste rânduri, soții Nedea - și cei care li s-au alăturat - au luat-o deja de la capăt cu recrutarea de copii care nu-și permit o educație și cu strânsul de bani de manuale, sponsorizări de burse pentru cei intrați și toate celelalte. Dacă punem cap la cap numai sâmbetele „școlare" din cei cinci ani, se fac 180 de zile de meditații gratuite.

N-a fost ușor, dar a meritat. Lista copiilor care nu-și permiteau o educație, dar care vor deveni medici, are deja 60 de nume. Suficient cât să populezi un spital județean.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema „educație". Programul de burse - un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Société Générale - a oferit pentru al doilea an consecutiv sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri - o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre școala românească:
Habar n-am cum e homeschooling în România, dar pentru mine școala la stat a fost o mizerie
Nu știu cum e homeschooling în România, dar pentru mine școala românească a fost cool
Am mers să văd de ce niște copii români săraci nu-s la școală și-am dat de-un chef la Primărie