Clipul de mai sus, în care manelistul Dani Mocanu prestează cu vână în fața unor copii năuciți de intensitatea momentului, e una din cele mai revoluționare chestii pe care le-am văzut vreodată. Serios, e genul ăla de filmuleț la care, dac-ar fi făcut de vreo trupă de umoriști, te-ai strica de râs sau ai murmura „Ce-ar fi, frate, să se-ntâmple asta pe bune? Hai, c-ar fi prea de tot". După care ai da un thumbs up și ți-ai vedea liniștit de viață.

Dar așa, când filmulețul e atât de autentic, iar omul ăsta chiar e acolo, în carne și oase, și dă recital pentru micuții ăia, nu mai ai cum să fii același om. Sigur, evident că detaliile din încăpere (chitara, mâncărurile din farfurii sau, hei!, afișul cu Jack Daniels de pe perete) îți arată că clipul nu-i tras într-o grădiniță, așa cum a preluat presa bijuteria asta. Probabil că e făcut la aniversarea unui copil. Dar asta contează mai puțin.

Important e că clipul ăsta deschide noi perspective. Multă lume s-a revoltat, dar doar pentru că n-a privit clipul în profunzime și n-a înțeles importanța mesajului. Filmulețul ăsta, deși n-are nici două minute, e evoluționism în stare pură.

Se nasc niște întrebări: nu cumva versurile lui Dani Mocanu & muzica lui, care-ți gâdilă urechea, ar putea fi o alternativă pentru educația din țara asta? Nu cumva puștii României ar trebui să știe mai din vreme lucrurile profunde pe care le dezvăluie Dănuțul? Hei, avem un sistem educațional defect, n-ar cam fi timpul să inovăm? Dacă finlandezii, de pildă, vor să scoată materiile clasice din școli, România ar putea introduce lecții de școala vieții.

Uite, îl avem și pe Dani Mocanu, băiat credibil, din popor, gata să pună umărul la progresul țării. Are portul simplu, e genul de nene pe care-l vezi zi de zi prin mulțime, la cumpărături sau în fața blocului. E real, nu ca prințesele și feții-frumoși din basme, și are de spus lucruri esențiale, pe care ăia mici n-o să le afle în veci de la educatoare sau din cărțile de povești.

Dar să mai vedem o dată filmulețul. Dani Mocanu apare primul în cadru, ca simbol al axiomei că doar locul întâi contează. E echipat cu un trening care ar suci mințile în Crângași, are microfonul lipit de buze și e nerăbdător să dea tot ce-are mai bun din el. În fine, să facă playback, dar și ăsta-i un amănunt neimportant.

Apoi, se zăresc și micuții, așezați în jurul mesei. E o scenă emoționantă. Uite-i cum s-au întors să vadă spectacolul și cum îl privesc pe Dănuț cu o curiozitate specifică vârstei, ca atunci când vezi ceva pentru prima oară și habar n-ai ce e. Probabil că înainte să dai „play", te-ai întrebat și tu, ca și mine: „Hei, dar oare ce-o să le cânte Dănutul? Ce mesaj o să le transmită pișpiriilor?"

Răspunsul vine imediat. Dani Mocanu trece direct la chestii adânci, nu superficialități de adormit copiii. O dă fără ocolișuri, ca orice hăndrălău hotărât și blindat cu experiență de viață.

Acum, gândește-te ce impact puternic au avut versurile astea pentru ăia mici. De asta nici n-au sărit de pe scaun să dănțuiască, reacție care ar fi fost firească. Pentru că se gândeau că, în sfârșit, un nene cu floci pe față și-un smoc bizar în creștet îi învață ceva nou, care nu seamănă deloc cu „cățeluș cu părul creț" sau „vulpe, tu mi-ai furat gâsca".

E o lecție crudă, despre cum să-ți croiești un drum în viață. Unul care are la bază activități ilicite, de care trebuie să te apuci de mic, în caz că vrei să rupi fâșul pe nișa asta. Sigur, pare exagerat, dar cuvintele Dănuțului sunt atât de adevărate.

Mai departe, după niște chiuituri de admirație, lecția deschisă continuă la fel de tranșant. Apare în discuție și dimensiunea creștină, alături de motivul învingătorului absolut, care nu acceptă să cadă pe locul al doilea și biruiește în ciuda obstacolelor.

Iată cum un program pe care unii îl acuză nedrept c-ar fi imoral, împletește, de fapt, sfaturile pline de tâlc cu religia. Uite cum înveți că, dacă ești un credincios adevărat și singurul barosan pe care-l ai e Doamne-Doamne, o să fii ferit de belele, aka pârnaie.

Apoi, urmează un moment în care eroul Dani Mocanu își ia rolul de mentor și mai în serios, când se duce s-o ciufulească pe sărbătorită. Îți dai seama ce moment de fericire trebuie să fi trăit aia mică. Ceva care nu se compară cu laudele primite de la educatoare ori rude.

În fine, vine și a treia strofă, ultima, dar la fel de educativă. Odată ce-au ajuns pe culmile succesului și strânsa comuniune cu divinitatea i-a ținut departe de penitenciar, copiii trebuie să mai înțeleagă o treabă vitală: că pe lume există și dușmani. Poate că nu-i cazul acum, dar fraierii ăștia invidioși o să apară cândva în viețile micuților. E o consecință firească a faptului că-ți merg combinațiile și-ai ajuns bazat.

Înainte să primească o felie de tort, ăștia mici trebuie să mai rețină o chestie elementară. Niciodată să nu te cobori la nivelul dușmanilor, ci să-i pleznești cu eleganța cuvântului. Practic, să le aduci mereu aminte că tu te-ai ajuns și ești șmecher tocmai pentru c-ai riscat și ai știut când s-o faci. Să știe dușmanul rău că nu-ți ajunge nici la brâu și să poarte pe veci povara rușinii locului secund .

Pe bune, chiar n-ai de ce să fii revoltat de clipul ăsta. E perfect. Iar dacă cineva cu funcție și putere de decizie dă peste el, n-ar trebui să treacă ușor peste. Pentru că aici se află răspunsuri pe care sistemul educațional românesc le-a căutat mai bine de 25 de ani. Acum, e nevoie doar de puțină implicare și bunăvoință. Calea spre progres a fost deja descoperită.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre educația din România:
De ce e important să avem educație sexuală-n România, în ciuda extremiștilor religioși
Legea modificată a educației îți transformă diploma din hârtie igienică, în șmirghel
Școala românească m-a învățat tot ce e mai rău despre viață