Cum era să copilărești în anii '90, în România

Bătaia era ruptă din Rai, muzica românească era de căcat și nu exista tehnologie.

|
28 octombrie 2015, 11:04am

Am citit articolul lui Mihai și mi-am adus aminte de copilăria mea, consumată prin anii '90. Un pic mai în vârstă, eu am prins anii aia de după Revoluție, când distracție însemna să te joci „de-a v-ați ascunselea" și să bagi în tine pufarine până leșini. Adică fix perioada aia după care suspină acum nostalgicii incurabili din generația mea, pe grupuri&pagini de Facebook, unde-și povestesc unii altora ce frumoasă și pură a fost copilăria lor.

Mai dau like la câte-o poză cu dischete, magnetofoane sau casete, după care se bat cu pumnul în piept că ei au fost mai cu moț decât puștanii din ziua de azi. Și mi se pare trist ca la 30 de ani să ai atitudinea asta de bătrân neadaptat care ascultă și acum știrile la radio și-l regretă pe Ceaușescu.

Dar și mai trist e chiar să ai impresia că perioada aia a fost mișto. Dacă vrem să fim corecți și să ne amintim cum erau, pe bune, vremurile alea, o să ne dăm seama că sunt mult supraestimate. Pentru că:

SĂ TE JOCI ÎN FAȚA BLOCULUI NU ERA AȘA DE MIȘTO CUM SE SPUNE

Fotografie de Vlad Brăteanu, via Bara de covoare

Când vor să-i urecheze pe puștii de azi, ăștia de vârsta mea bagă replica aia consacrată, cum că „noi ne jucam în fața blocului și era mai bine așa!". Adevărul e că nu era. Singurul motiv pentru care ieșeam să ne zbenguim în fața blocului era că n-aveam alternativă. Cealaltă opțiune era să stăm în casă și să facem teme, deci asta nu intra în calcul. Așa că ne strângeam la bloc, cel mai adesea lângă o bară de bătut covoare, și jucam joculețe fără sens, de care copiii din ziua de azi ar râde copios. „Telefonul fără fir", „flori, fete și băieți" sau tot felul de variațiuni de jocuri cu mingea. La modă era „rațele și vânătorii", probabil cel mai tâmpit joc de când lumea. Doi puști erau vânători, restul erau rațe, iar scopul copiilor vânători era să le dea cu mingea-n meclă copiilor rațe. Asta în timp ce misiunea rațelor era să se ferească din calea mingii. Atât, ăsta era tot jocul.

Părinții ne supravegheau permanent de la balcon, să vadă exact ce facem. De exemplu, dacă erai vânător și-l căpăceai mai tare pe-un copil rață, imediat cobora maică-sa să te certe. Îi spunea maică-tii, care venea imediat să te culeagă de acolo și apoi te mustra că nu ești civilizat și nu te joci frumos cu ceilalți copii. Nu mergea explicația: „Da' eu eram vânătorul și ăla rața!". Așa că nu zburdam atât de liberi, cum pretind unii. Și nici nu eram mai fericiți pentru că jucam toate joculețele astea anoste.

AM AVUT PROFESORI CU APUCĂTURI COMUNISTE, CARE AVEAU IMPRESIA CĂ BĂTAIA-I RUPTĂ DIN RAI

Un alt refren celebru, pe care sigur l-ai auzit, este ăla că profesorii de pe vremea noastră erau mai dedicați și mai bine pregătiți decât cei de azi. Mitul ăsta mă scoate din sărite și arată cât de scurtă e memoria românului. De fapt, în vremea când am făcut eu școala generală, profesorii încă erau indivizi cu adânci reminiscențe comuniste. De la modul rigid de predare a materiei, binecunoscutul „scrieți tot ce vă dictez", până la impresia că educația se face cu toroipanul. Toți cei care-am făcut școala atunci știm prea bine că ne luam adesea scatoalce după ceafă sau rigle la palmă. Motive se găseau mereu: că nu ți-ai făcut tema sau c-ai șușotit în timpul orei.

Și acceptam cu toții situația asta, cu capetele plecate. Din nefericire, nu realizam că nu era în regulă chestia asta. Problema e că mulți au trecut prea ușor peste, iar acum i-a năpădit dorul de vremurile alea și vorbesc la superlativ de profesorii lor. Ba le mai scapă și câte-o judecată de valoare, de genul „las' că nu strica o palmă". Sau „așa am ajuns noi oameni". Parcă-i mai sănătos cum e acum, când astfel de comportamente sunt, pe bună dreptate, pedepsite. Uite, chiar zilele trecute, profesoara din Cluj care-și jignea elevii a fost condamnată la închisoare.

PROGRAMELE DE LA TV ERAU SUB NIVELUL EMISIUNILOR LUI CAPATOS

Ion Iliescu la Știrile PROTV, 1998, Mediafax Foto

La începutul anilor '90, oferta TV era limitată. Aveam acces preponderent la canale românești, iar programele pe care le difuzau erau aproape imposibil de vizionat. Emisiunile de scandal de azi, pe care le blamează lumea, sunt mult peste ce ni se dădea atunci. Chiar și-n condițiile astea, poate și cei din generația mea ar fi pierdut mai mult timp la TV, numai că în cele mai multe familii nu exista decât un singur televizor. Și era complicat să prinzi aparatul liber, pentru că maică-ta descoperise telenovelele și Dallas-ul, probabil cel mai plicticos serial din istorie, deci stătea ziua-ntreagă cu ochii-n ecran.

Când era pauză la seriale, sâmbăta și duminica, prindeai emisiunile pentru copii, care erau înfiorător de proaste și de infantile, chiar și pentru un copil. Știu, există voci care susțin că erau distractive, însă nu-i așa. Mi-aduc aminte de Feriți-vă de măgăruș!, o emisiune prezentată de-un tip de la care n-ai accepta bomboane, dacă ți-ar oferi. Acolo se cânta, se dansa, însă punctul culminant erau întrebările de cultură generală. Iar dacă greșeai răspunsul, trebuia, pam-pam!, să te ferești de-un măgăruș. Unul mov. Da, era ceva cu adevărat cumplit.

O altă emisiune care făcea furori era Abracadabra, cu Abramburelul și Ambramburica pe post de ajutoare ale personajului principal, un tip cam antipatic și care ne păcălea că el e marele magician. Omul făcea scamatorii și se prefăcea că sperie copiii. Și avea și-un cântecel pe tema asta, singura parte cât de cât acceptabilă din tot show-ul ăla fără substanță.

COMPLETAM ORACOLE PE ȘEST ȘI NE PÂRAM COLEGII CA LA MILIȚIE

Se tot bate monedă pe faptul că copiii anilor '90 erau mai deschiși, nu ca ăștia de azi, care-s antisociali, fiindcă stau toată ziua cu nasul în monitor. Totuși, nici noi nu eram prea prietenoși. Cel mai bine comunicam nu față-n față, ci prin oracole. Niște caiete cu amintiri care erau în trend pe atunci, un fel de Ask.fm medieval. Mai toată lumea deținea câte un oracol de ăsta și-l pasa pe la colegi, ca să răspundă toți la întrebări stupide, de genul „Ce cântăreț asculți?", „De cine îți place?" sau „Cu câți băieți/câte fete te-ai pupat până acum?". În oracolele astea se ascundeau toate secretele noastre, pe care nu eram în stare să le rostim cu voce tare. Cam atât de comunicativi eram.

Și nici cu solidaritatea nu stăteam prea bine, cum am mai auzit că se laudă ăștia din generația mea. N-aveai cum să fii solidar. Școala era de așa natură încât te transforma într-un pârâcios mic și ofticos. Aveam șefi de clasă, controlori de teme sau responsabili cu liniștea în recreații, aleși dintre elevi, de către profesori. Și uite așa ne aflam mereu într-o competiție și eram încurajați să ne pârâm unii pe alții, ca să fim apreciați de profesori. Din ce-am auzit, în prezent lucrurile nu mai sunt la modul ăsta prin școli, și asta e foarte bine.

MUZICA DE LA ÎNCEPUTUL ANILOR '90 ERA MAI PROASTĂ DECÂT MANELELE

Mulți critică aprig muzica românească de azi, că promovează non-valori și că nu transmite nimic, dar când vine vorba de copilărie, se raportează cu bucurie la muzica comercială din anii ăia. Se regăsesc cumva în melodiile alea hilare, pe care le ascultai în discoteci sau la bairamurile unde stăteai la masă cu părinții și înfulecai tort. Ori, mai rău, acasă, la walkman sau la radio-casetofon. Cum e piesa asta, spre exemplu:

Sincer, nu prea înțeleg cum poate să te cuprindă melancolia de la așa ceva. Țin minte că stilul „dance" era în plină ascensiune și apăruseră peste noapte zeci de formații penibile, precum T-Short, Genius, Andre sau Asia, care câștigau categoric lupta cu simțul penibilului. Negativele erau făcute în niște programe gratuite, versurile melodiilor ridicole, iar protagoniștii prestau playback la greu. Muzica aia era de neascultat, pur și simplu. În comparație cu ce se cânta atunci, manelele de azi sunt parfum. Măcar sunt originale, iar maneliștii nu-s antitalente care și-au tras vocile pe calculator. Dimpotrivă, ăștia sunt capabili să cânte și live.

Citește despre muzica de atunci și Compendiumul fufelor de altădată

AM FI VRUT JOCURI VIDEO ȘI TELEFOANE DEȘTEPTE, DAR AVEAM DOAR JOCURI PE TELEVIZOR ȘI PAGERE

Într-adevăr, aici au dreptate cei care ridică-n slăvi generația noastră. Noi nu pierdeam vremea cu jocuri video și nu butonam smartphone-ul. Dar, hei!, ce ne-am mai fi dorit s-o facem! În schimb, ne consolam cu jocurile pe televizor, asemănătoare cu Tetrisul, ceva horror din punct de vedere al graficii, dar și al experienței de joc. Trăgeai ca nebunul de niște manete, la un joc care nu-ți solicita mintea sub nicio formă, așa cum o fac jocurile video. Cât despre mijloacele de comunicare, pe la mijlocul anilor '90 erai șmecher dacă aveai pager.

Teoretic, puteai să primești mesaje pe pagerele astea. Practic, erau inutilizabile, pentru că trebuia să suni la un număr special, suprataxabil, de pe telefonul fix, ca să poți lăsa un mesaj cuiva pe pager. Nu cred că vreun copil român a primit vreodată mesaje pe pagerele alea. Așa că toți le foloseau doar ca alarmă și le agățau de cureaua de la pantaloni, ca să arate că au.

Iar în condițiile astea, cu atât de puține lucruri cu adevărat captivante la dispoziție, bineînțeles că ajungeam să petrecem mai mult timp în natură. Da, ieșeam mai des din casă, mai mergeam prin parcuri, pe la pădure. Dar ăsta nu e neapărat meritul nostru. Faptul că tehnologia nu era la nivelul la care-i azi și că nu aveam la fel de multe posibilități ca acum, nu ne face pe noi, ăștia care-am copilărit în anii '90, mai deosebiți. Nu, nu eram deloc speciali că beam sucuri la plic mizerabile sau că ne distrugeam dinții când mestecam gumă Turbo și mâncam eugenii.

Mai citește despre anii '90, că știm că-ți place:
Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90

Cum era să fii raver în anii '90

Cum erau concursurile de gaming în România anilor '90

Cum s-au format artiştii români modernişti în anii '90

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE