FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Filmele astea îți arată ce muzică era cool, în România și prin lume, pe când nici nu erai născut

Nu-s expert în domeniu, dar uite că tot mă pot pronunța senin despre niște documentare despre muzică.
Răzvan Filip
Bucharest, RO

Rodion Roșca, eroul necunoscut al muzicii electronice românești. Captură via

Deși muzica reprezintă o parte relativ importantă din viața mea, nu cred că m-aș putea numi „meloman". Când aud termenul ăsta, mă gândesc instant la oameni care, atunci când un artist lansează ceva nou pe piață, ascultă tot albumul, nu doar alea câteva hituri ce au videoclip și-s rulate ad infinitum la radio sau TV.

Oameni care și-au însușit un jargon anume și-s capabili să emită opinii sau critici pertinente pe subiect, nu amatori ce ascultă muzică în funcție de stări emoționale sau anotimp, ca mine.

Publicitate

Așadar, superficial cum sunt, nu m-am mirat prea tare când am descoperit că nu-i știam pe mulți dintre artiștii care apar în documentarele ce vor fi proiectate cu ocazia primei ediții a festivalului Dok Station, ce se va desfășura între 23 și 25 septembrie, în mai multe localuri din București.

Dar șansa mi-a zâmbit. Și mi-a dat linkurile (și parolele) la trei dintre aceste documentare:

- Imagini din vis, despre Rodion Ladislau Roșca, un pionier al new wave-ului românesc;
- Gary Numan: Android in La La Land, despre Gary Numan, un alt pionier al muzicii new wave, doar că de data asta la nivel mondial;
- Lee Scratch Perry's Vision of Paradise, despre Lee „Scratch" Perry, pionier al muzicii dub și reggae.

Iată ce am învățat din ele:

RODION LADISLAU ROȘCA CONFIRMĂ MITUL GENIULUI NEBUN

Recunosc, până să aflu de documentar, habar n-aveam cine-i Rodion. Am luat contact cu muzica electronică autohtonă abia recent, prin intermediul unui prieten care-i mare amator de așa ceva. Nu-s connaiseur, dar am auzit și eu de câțiva oameni d-ăștia care fac furori prin underground, precum Barac, Suciu sau Petre Inspirescu. Sper că n-am ratat pe cineva important.

Dar Rodion? Știam că ceea ce numim astăzi muzică electronică își are rădăcinile undeva prin new wave-ul și synthpop-ul anilor '70-'80, dar habar n-aveam că fenomenul s-a manifestat și-n România comunistă.

În documentarul lui Sorin Luca, Rodion este introdus drept un artist izolat, intrat în obscuritate, copleșit de nostalgia vremurilor în care îi era dată muzica la radio și mama lui încă trăia. Mamă care pare să fi jucat un rol foarte important în viața lui, pentru că, spune el, de când a murit ea n-a mai putut cânta deloc. A fost singura persoană care l-a sprijinit constant pe tot parcursul carierei muzicale și dispariția ei l-a marcat profund.

Publicitate

Rodion e înfățișat, deci, drept un personaj blocat în trecut, ușor fixist, cu preocupări vag autiste. Deși-n casa lui de la țară domnește dezordinea, omul pare mult mai organizat când vine vorba despre vechile lui scule. Are dulapuri și sertare meșterite de el, cu piulițe, cuie, șuruburi și componente electronice aranjate frumos, în compartimente separate în funcție de mărime.

Așa cum am mai spus, de muzică s-a lăsat. Acum se ocupă cu alte lucruri, mai gospodărești. De câțiva ani s-a mutat din Cluj la țară și de atunci tot muncește să-și ridice o casă. Spune c-o face singur, fără ajutorul sătenilor sau muncitorilor. De aici, probabil, și starea de șantier veșnic în care se află. Și-a luat o betonieră-n care prepară singur betonul și acum se chinuie să termine gardul. Vrea unul înalt, cât mai înalt, care să-l ferească de privirile curioase ale vecinilor și să-l izoleze în bula lui artistică. Mai zice că dă toți banii pe materiale de construcție și mai degrabă ar muri de foame decât să n-aibă cu ce-și termina casa și gardul.

Citește și: Am vorbit cu Rodion, tatăl new wave-ului românesc

Rodion pare și un mare iubitor de natură. Are doi câini, o pisică, pești, o grădină de roșii, iar la un moment dat prinde și câțiva pești, pe care ba îi vrea pentru acvariul său, ba îi aruncă înapoi în pârâu, ba îi vrea din nou pentru el. Unul din cățeluși are picioarele din spate accidentate și nu poate să meargă cum trebuie, drept pentru care Rodion îi construiește o trăsură tip Ben-Hur din polistiren.

Publicitate

Interacțiunile cu oamenii sunt puține. Îi mai vine câte un naș să-i bea vinul, el îi întoarce vizita ca să-i culegă perele și merele de pe jos, iar uneori, când îl roade foamea prea tare, se mai insinuează pe la masa vreunui prieten dubios, dar mărinimos. La un moment dat, își pune unul din puținii lui tovarăși să-i facă rost de o parteneră, semn că, oricât de meșter autosuficient te-ai crede, tot ai nevoie de o doamnă care să-ți încălzească noaptea patul.

Despre muzică-n sine n-am învățat mare lucru. Nu se intră-n prea multe detalii tehnice, dar îi acompaniază aventurile de la țară pe toată durata documentarului. Important este el, Rodion, creatorul muzicii respective, pionierul new wave-ului românesc. Un domn la vârsta a treia, simpatic, inteligent, filosof de ocazie, poate puțin sărit de pe fix. Dar așa-s artiștii în general, cum bine observă un domn venit cu boxele la reparat (meșteșug furat de Rodion de la un reparator din Cluj).

Rodion și-a lansat primul album abia în 2013, după ce a fost redescoperit și scos din obscuritate de băieții de la Future Nuggets. Albumul poate fi găsit pe Youtube aici. Nu pot spune c-am devenit fan și-l voi ține pe repeat cu săptămânile, dar sună surprinzător de interesant și experimental față de imaginea pe care o aveam eu despre muzica românească a anilor '70.

În fine, documentarul merită urmărit. Rodion e suficient de interesant și excentric încât să ducă tot filmu-n spate.

Publicitate

GARY NUMAN: UN DOCUMENTAR DESPRE ASPERGER ȘI CELEBRITATE

Dacă ignoranța mea în materie de new wave românesc e oarecum scuzabilă, nu știu cum de n-am auzit niciodată de Gary Numan. Adică serios, nu-i vreun geniu nebun și obscur retras într-un sat din Cluj, ci un om cu 18 milioane de vizionări pe Youtube.

Gary Numan a fost o celebritate atipică pentru anii '70-'80. Timid, robotic în mișcări, diagnosticat cu Asperger și veșnic preocupat de ideea că nu-și merită succesul, omul nu s-a putut obișnui niciodată cu faima, fapt ce i-a afectat cariera și a dus în repetate rânduri la retragerea lui din activitate.

Documentarul Gary Numan: Android in La La Land surprinde încercarea lui de a reveni în lumea muzicală, la decenii bune de la ultimul succes răsunător. La fel ca-n filmul precendent, se pune mare preț pe angoasele și personalitatea artistului.

Din declarațiile lui, ale soției și părinților, aflăm că Gary Numan a fost mereu un tip dificil, cu probleme de adaptare socială. La 15 ani a ajuns prima oară pe mâna unui psihiatru și i-au fost prescrise antidepresive, tratament pe care-l urmează și-n ziua de azi, la 58 de ani.

Cariera și-a început-o la sfârșitul anilor '70, când avea 20 de ani. Inițial, muzica lui a avut influențe de punk, dar, odată ce a descoperit sintetizatoarele, a început să devină tot mai experimentală și diferită de rock-ul perioadei. Originalitatea și îndrăzneala de a experimenta i-au adus un succes aproape imediat, iar în '79 deja ajunsese numărul unu în topurile britanice și canadiene.

Publicitate

În anii '80 a tot continuat să experimenteze cu alte genuri muzicale, precum jazz, funk sau pop, dar n-a mai avut niciodată același succes ca-n '79. Deși tatăl său, care-i era și manager, a încercat să-l țină departe de necazuri financiare, cariera lui a început s-o ia la vale din cauza cheltuielilor prea mari din turnee și concerte. A ajuns chiar până-n punctul în care la un moment dat avea datorii de peste șase sute de mii de lire sterline.

Un segment consistent din documentar este dedicat și vieții de familie, mutarea în Statele Unite și felul în care-și gestionează depresia aproape cronică de care suferă. Așa afli de rolul important pe care l-au jucat părinții săi de-a lungul vieții, apoi despre soția sa, pe care a cunoscut-o încă de când aceasta avea 12 ani.

Finalul documentarului aduce-n prim plan lansarea ultimului său album, Splinter, care se dovedește cel mai mare succes după mai bine de 30 de ani. Primește recenzii favorabile din partea criticilor, reușită ce-i mai ameliorează din simptomele sindromului de impostură de care pare să sufere.

Citește și: Cum să te prefaci că știi ceva despre muzica electronică, acum că ai intrat la facultate

Per total, un film bun, despre un personaj complex și interesant. Deși timid și inadecvat social, mi s-a părut un artist surprinzător de cerebral. Obișnuit cu o industrie muzicală dominată de histrionici kitschoși, paranoici și alcoolici depresivi, am fost mirat să văd că printre ei mai există și oameni care, în ciuda problemelor psihologice de care suferă, reușesc să aibă un discurs onest și lucid.

Publicitate

Plus că ultimul lui album, despre care-i vorba-n documentar, e foarte ascultabil și apropiat de genul de muzică pe care aș asculta-o în mod obișnuit.

Recomand:

LEE SCRATCH M-A TRANSFORMAT ÎNTR-UN FEL DE MOȘ PLIN DE PREJUDECĂȚI

Da, despre Bob Marley e vorba

Dintre toate documentarele, cel despre Lee Scratch a reușit să mă enerveze cel mai tare. Bun, nici nu sunt cel mai potrivit om pentru asta, am o aversiune față de stoner culture și tot ce înseamnă misticism New Age. Lee Scratch n-a făcut decât să-mi confirme multe dintre prejudecățile pe care le aveam.

Incoerent, conspiraționist, excentric, angajat într-un delir mistic perpetuu, Lee Scratch e unul dintre pionierii muzicii reggae. A fost producător pentru artiști precum Bob Marley, de care mai târziu s-a dezis, acuzându-l de invidie și lăcomie. Bine, pe Wikipedia scrie că s-au împăcat și au rămas prieteni, dar din bolboroselile lui din documentar asta am înțeles, că acum îl urăște din nou. Naiba știe, că moșul nu pare deloc un monument de consecvență și coerență.

Citește și: Zece documentare despre muzica electronică pe care probabil nu le-ai văzut încă

Potrivit descrierii de pe IMDB, creatorul documentarului a urmărit activitatea artistului timp de 13 ani, începând cu 1999. Practic, un Boyhood cu mai mult șamanism rastafarian și mai multe conspirații cu FMI. N-am înțeles mare lucru despre activitatea prestată în toți acești ani, doar că la un moment dat a lansat un album în colaborare cu niște muzicieni elvețieni.

Publicitate

În rest, s-a plimbat mult. Ba în Londra, unde s-a dus să spioneze Babilonul, ba prin Etiopia, care-i tărâmul făgăduinței pentru rastafarieni, ba în Jamaica, unde-și vizitează rubedeniile și mama muribundă (căreia îi promite un sicriu frumos după ce moare).

Printre rimele și bolboroselile lui incoerente, sunt intervievați și oameni care vorbesc cu patos despre REVOLUȚIA pornită de Lee Scratch în lumea muzicii. Revoluție ce s-a manifestat prin apariția unui nou gen muzical, izvorât din reggae, intitulat „dub".

Politica și religia par să joace un rol foarte important în muzica pe care o produce Lee Scratch Perry. E un adept al rastafarianismului, filosofie sau credință de origine creștină al cărei profet central este Haile Selassie, băiat ce a domnit drept împărat al Etiopiei timp de 44 de ani. Pe lângă delirul rastafarian, omul pare și un anarhist convins: e anti-guvern, anti-poliție, anti-armată, anti-imperialism britanic sau american și așa mai departe.

Haha, te-ai prins?

Poate c-am fost prea dur cu el și fanii muzicii reggae or să mă urască, dar problema mea nu e neapărat cu muzica lui. Cei mai amuzanți erau nefericiții care intrau în contact cu el în timpul filmărilor. Lee Scratch era acolo, în lumea lui, bolborosind șamanisme și misticisme, iar cei din jur aprobau politicos, de parcă tocmai le fuseseră dezvăluite cele mai tainice adevăruri despre Univers. „Cum zici tu, tataie!".

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre muzică:
Am fost la o petrecere cu muzică electronică într-un oraş abandonat din cercul polar
Un refugiat sirian luptă cu muzica electronică împotriva politicii
Cine spune că muzica electronică e doar pentru tineri?