FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am fost într-o tabără unde deţinutele învaţă cum să fie pompieri

Timp de doi ani și trei luni am fost pompier intern într-un centru unic de detenție din comitatul San Diego.

Incendiile sunt de genul neutru.

De fapt, chiar poți să stingi incendii pe ploaie. Asta mi-a zis căpitanul meu când am ajuns prima oară în cantonamentul de pompieri și-am zis că-i nebun. Aproape fix nouăsprezece luni mai târziu, eram pe-un vârf de munte, stingeam un incendiu pe furtună și pe spatele uniformei mele scria mare „DEȚINUT".

Timp de doi ani și trei luni am fost pompier intern într-un centru unic de detenție din comitatul San Diego. Prima vizită la pușcărie o făcusem în 2009, când am condus sub influența alcoolului. După ce-am ieșit din închisoarea locală, n-am stat să-mi rezolv cele o mie de probleme. Am încercat, mai degrabă, să le-nghesui într-un loc mic din mine unde-mi țineam toată durerea, ura de sine și lipsa de încredere. Mi-am petrecut tot anul care-a urmat afundată din ce în ce mai adânc în depresie și m-am amorțit cu alcool. Apoi m-au prins a doua oară beată la volan și m-au trimis la pușcărie.

Publicitate

În ziua în care m-au condamnat eram în stare de șoc, chiar dacă știam ce m-așteaptă. Eram cu nervii la pământ când am ajuns înapoi la căminul închisorii locale și-am fost rapid înconjurată de colegele de cameră. Una dintre ele era Linda, obișnuită cu arestul, o tipă mai pe stil vechi. Linda avea aerul ăla „trecut prin viață", căruia-i cad pradă multe femei care stau mult prin închsoare. Avea părul lung, aproape până la fund și-o privire mereu obosită. Mai toți dinții i se stricaseră de la metadonă și-avea tenul pământiu. Avea mai multe riduri pe la ochi și-n colțurile gurii decât majoritatea tipelor de vârsta ei, care putea să fie oricât, între 40 și 65. M-a pus să mă așez și mi-a dat niște sfaturi care-aveau să-mi influențeze următorii patru ani din viață: „du-te la cantonamentul de pompieri". Stăteam acolo cu lacrimi și muci pe față și-o ascultam, în timp ce ea-mi împărtășea ani de zile de experiență în munca de pompier.

Linda mi-a spus că poți să-ți lucrezi ca pompier pe bune cât ești la închisoare. Apoi mi-a explicat pe scurt cine are voie să se-nscrie. Trebuie să fii la risc minim, pentru că pompierii interni au ceva libertate și se plimbă cu proiectele prin comunitate și la incendii. Deținuții violenți și închiși pentru delicte grave n-au voie, deși anumite delicte din categoriile astea primesc derogare. De exemplu, unele cazuri de condus sub influența alcoolului sunt clasificate drept violente, dar pot primi derogare să se ducă în cantonament, pentru că nu reprezintă un pericol la fel de mare pentru public ca și, să zicem, o tentativă de crimă (deși, conform legii, sunt încadrate la fel).

Publicitate

Am ales să mă duc în cantonamentul de pomperi pentru că mă panica ideea de a sta într-o celulă, în spatele unui gard, departe de casă. Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult, din moment ce mi se dădea șansa să stau pe-afară, să fac efort fizic, să nu fiu înconjurată de ziduri și să să fac chestii prin care altfel n-aș fi avut ocazia să trec. Tot ce-am câștigat din asta, stimă de sine, camaraderie, impresia că am un scop în viață, plus un abdomen plat, au fost bonus.

Recruții din cantonamentul de pompieri, promoția 2015. Fotografie din arhiva Departamentului Corecțional din California

Programul de pompieri interni există în California de prin 1946 (1983 pentru femei). Există 43 de cantonamente în California: 40 pentru bărbați, trei pentru femei. Internii lucrează ca pompieri și bat statul în lung și-n lat, sting incendii de toate formele și dimensiunile. Mai suntem chemați și la inundații și la alte operațiuni de salvare, dacă e cazul. E pe bune treaba.

Trebuie să iei mai multe probe fizice ca să intri în cantonament, care culminează cu un traseu cronometrat, în echipament complet. Una e să alergi o milă și alta e să faci o drumeție în Nomex, material ignifug, cu casă, mănuși și rucsac echipat complet. Mie mi se pare că traseul cronometrat e punctul în care se-alege pleava. Ori îți iese ori te lași, în culmea gloriei și leșinat de căldură. Traseul se numește „Scara către Rai".

Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult, din moment ce mi se dădea șansa să stau pe-afară, să fac efort fizic, să nu fiu înconjurată de ziduri și să fac chestii prin care altfel n-aș fi avut ocazia să trec.

Publicitate

Citește și ISU trimite elevii să se informeze despre incendii de pe internet

Odată ce ajungi în cantonamentul de pompieri te bagă imediat într-un echipaj și te pun la treabă, cu uneltele-n mână. În fiecare zi intri în comunitate și ai proiecte, cum ar fi scosul buruienilor, tăiatul de copaci uscați, plantatul de copaci și mult, mult desțelenit. Ai zile când te simți ca un grădinar mai șmecher.

Sunt zile când chiar te lupți cu incendiile, oricât de mici ar fi. Și când se-ntâmplă, e cu adrenalină: o mașină care-a luat foc pe marginea autostrăzii, un puști care a dat foc curții din spate și-așa mai departe. Dar indiferent de amploare, toate sunt abordate la fel. Ca să ții un incendiu sub control, trebuie să tai o linie de foc în jurul lui și-asta-i partea la care intervin pompierii interni. Lucrăm pe lângă cisterne cu apă, mai ales cât încă arde focul. Echipajele taie „linia" cu drujba și unelte mici. O „linie" înseamnă să scoți toată vegetația, adică, practic să ai o fâșie doar de pământ, de-obicei lată de un metru – doi, în jurul focului. Deci când prezentatorul de treabă de la TV îți zice că incendiul e „sub control în proporție de 50%", înseamnă că s-a tăiat linie în jurul a jumătate din foc. În funcție de cum e vegetația, poate să fie super greu să tai linia. Poate să-ți ia ore-ntregi să tai o linie în jurul unui incendiu care arde pe un hectar de pământ, chiar și cu mai multe echipaje.

Publicitate

Incendiu la Camp Pendleton în San Diego, de Dan Tentler via Flickr

Ca pompier intern nu ești practic plătit deloc și faci muncă fizică de pădurar. Munceam în linia-ntâi, cot la cot cu pompierii obișnuiți și uneori n-aveam nimic în mână, în afară de-o lopată. La incendii câștigam un dolar pe oră, iar la proiectele obișnuite 1,47 dolari. Se pare că tariful de un dolar pe oră n-a mai crescut din anii '50.

Se tot vehicua ideea că ne muncesc ca pe niște sclavi. De obicei ne văitam intens după un proiect greu sau după ce muncisem câte 24 de ore în prima linie a unui incendiu activ. Oricum ar fi, asta nu schimbă realitatea faptului că toți oamenii care veniseră în cantonament aleseseră să vină acolo și puteau să plece oricând. Ce-i drept, din unele cantonamente era mai greu să pleci, dar am văzut tipe care-și scrânteau voit gleznele sau care dădeau cu pumnul, ca să fie date afară.

Toate eram conștiente că putem fi înlocuite. Și au existat momente în care ne simțeam mult prea muncite și prea puțin apreciate. Ce urma, de obicei, era o destăinuire cu o colegă de echipaj sau cu o prietenă, care consta într-o variațiune a următoarei conversații:

Eu: E super de căcat. De ce-am venit aici? Sunt obosită, mă doar toate alea. Aș putea să mă-ntorc la pârnaia normală și să zac toată ziua, să mă uit la TV și să mănânc prăjituri.
Ea: Ai putea. Dar atunci n-ar mai putea să te viziteze (mama, sora, iubitul etc.). Și te-ai îngrășa.
Eu: Da, dar aș putea să-i sun toată ziua-bună ziua, pentru c-aș zace în chiloți, în loc să m-agit pe-aici în cizmele astea cretine, cu o drujbă-n spinare.
Ea: Adevărat, dar gândește-te cât slăbești aici.
Eu: Mă cac pe slăbit. Nu mai vreau să fac asta.
Ea: Gândește-te ce dură ți-o arzi fiindc-ai ales să faci chestia asta! Ești pompier! Poți să-i spui (lu' fii-ta, nepotu'-tău, nepoată-ta etc.) că ești pompier!
Eu: Nu-mi pasă. M-am săturat să muncesc pe moca și să fiu obosită și să se urle la mine și să am de a face cu 80 de cretine, 24 din 24 și să mănânc mâncare nașpa.
Ea: Bun. Atunci cară-te.
Eu, a doua zi dimineața: „Cred c-o să rămân".

Publicitate

Chestia ciudată e că, pe cât stai mai mult în cantonament, pe-atât ajung să ți se pară mai ok banii ăia. Echipajul meu a muncit 36 de zile încontinuu în timpul incendiilor nasoale din California, de anul trecut. Treizeci și șase de zile încontinuu, în care am dormit pe beton sau într-un tufiș și-am fost închise cu aceiași oameni, zi de zi. Și totuși, salarul ăla de 850 de dolari sau așa ceva a fost motiv de mare sărbătoare. S-au dat petreceri de-o extravaganță rară cu bănetul ăla. Cu cât aveai salariul mai mare, cu-atât te dădeai mai tare în bărci. După incendiile din care câștigam bani se făcea curățenie generală la comisariat și se găteau tot felul de dubioșenii în închisoare: tamale cu Fritos și fasole uscată, orez prăjit cu maioneză și condimente de supă la plic, plus omniprezentul tort, făcut cu lapte praf de pus în cafea, Mountain Dew și orice alte arome de care aveai chef. Mie cel mai mult îmi plăcea untul de arahide cu Milky Way topit pe crustă din prăjiturele Pop Tart fărâmițate.

Imagine de Peter Reid via Flickr

În cei doi ani cât am fost acolo, mi s-au schimbat toate colegele de vreo trei ori. Sunt mereu vreo 12-16 deținute într-un echipaj și se schimbă mereu. Ca-n orice familie, e cu iubire, ură, aventură, tensiune și exasperare din plin. Dacă te caci, faci duș și transpiri lângă aceeași persoană în fiecare zi e inevitabil să ajungi să vrei s-o omori la un moment dat și e la fel de inevitabil să vă apropiați, de la toate experiențele demente pe care le trăiți împreună. Se luptă, urlă, plânge, râde și se îmbrățișează lumea încontinuu. Cele mai importante amintiri le am de la incendii: întotdeauna supraviețuirea în linia întâi a incendiilor te lăsa cu cele mai bune povești.

Publicitate

În viața mea nu mi-a fost mai frig ca în linia întâi a unui incendiu. Era genul ăla de frig când, în afară de a muri, n-ai altceva ce să faci decât să plângi. În octombrie 2013, a luat foc o bucățică mică din Camp Pendleton, baza navală din sudul Californiei. Partea care s-a aprins era partea plină de dealuri și văi de râuri și vegetație deasă, sălbatică. Ne-am regăsit pe fundul unei văi de râu în miez de noapte, după ce tăiasem la șanțuri câteva ore în șir. De obicei, noaptea la incendii fie tai linii, fie păzești liniile pe care tocmai le-ai tăiat. Te uiți după scânteile rătăcite care simt nevoia să plutească peste capul tău și să aprindă uscăturile nearse din spatele tău, care pur și simplu sar peste linie și anulează toată munca grea pe care abia ai terminat-o. Așa că stai cu ochii în patru și speri să apuci să stingi orice scânteie rătăcită înainte să se pună în mișcare. Echipajul meu se întindea de-a lungul liniei, două câte două, la 20 și ceva de metri distanță unele de altele. Și stăteam și păzeam și-aproape am murit înghețate.

Citește și Incendiile din Delta Văcărești sunt simbolul nepăsării românilor față de ce-i înconjoară

Eu făceam pereche cu tipa care-mi tăia liniile, Heather, și eram amândouă ude până la piele de la transpirație, deci intrasem în etapa de „acoperit cu promoroacă" a transformării noastre în înghețată umană pe băț. Heather e o tipă masivă și dură, care știe cu drujba ca nimeni alta. Poartă creastă, are tatuaje până la ochi (la propriu) și are o idee sub doi metri. Și a plâns ca un copilaș (iartă-mă, Heather, dar e adevărat). Perechea imediat după noi mai trecea din când în când pe-acolo, mai întâi sprintat, apoi în salturi, apoi în pasul piticului. Heather și cu mine am decis că singura noastră scăpare e să ne îngropăm în pământ.

Publicitate

Așa că am săpat. Heather își trăgea nasul, eu bombăneam. Ne-am băgat în groapă, am stat în ea câteva minute și ne-am hotărât că, de-acum, nu mai aveam de ales decât să umplem groapa, cu noi cu tot în ea. Așa că am tras înăuntru tot pământul pe care-l scosesem și ne-am petrecut următoarele câteva ore doar cu capul ieșit la suprafață din pământ. Nu cred c-am fi fost bune de ceva în caz de scântei rătăcite, dar măcar ne era (mai) cald.

Apoi, pe la trei dimineața, o scenă pe care n-o s-o uit niciodată: unul dintre căpitanii noștri a ieșit din buruienile din fața noastră cu o torță și a dat foc lumii. Tot ce se vedea din el era o siluetă care trecea printre copaci și lăsa în urmă o dâră de foc. Să arzi tot în spate e o strategie care se folosește uneori ca să ții incendiile sub control și înseamnă că tai o linie, faci loc între tine și foc (în loc să tai linie chiar în buza focului). Apoi se dă foc zona nearsă dintre linie și incendiu, ca, practic, să poți să ții sub control tot ce arde. Cineva aprobase să se ardă zone de pe valea asta de râu și nu pot să zic că echipajul nostru a avut vreo problemă cu asta. Ne-am făcut culcuș cât mai aproape de foc s-a putut și-am început, în cele din urmă, să ne dezghețăm.

Am ațipit, ne-am trezit de dimineață, am făcut cât am putut mai repede traseul de întoarcere și asta a fost. Dar s-a vorbit despre asta luni de zile dup-aia. Și membrii echipajului vorbeau, vorbeau și celelalte echipaje și i-am povestit până și unuia dintre noii căpitani, așa de mult mi-a plăcut povestea. La ani de zile după, încă mai râd cu Heather de faza aia când ne-am îngropat noi două în pământ și am plâns împreună.

În februarie 2016, Shawna Lynn Jones, pompier intern în vârstă de 22 de ani, a murit strivită de un bolovan, în timp ce muncea la stingerea unui incendiu din Malibu. Shawna a fost lovită în cap, în timp ce lucra în linia întâi a incendiului, de o piatră care s-a prăvălit 30 de metri. Shawna e prima femeie pompier care a murit în California. Moartea ei îți amintește că, atunci când te lupți cu flăcările, nu contează ce scrie pe hainele omului de lângă tine. Pompierii interni aleg să se ducă în cantonament din multe motive, dar nu conteazî decât că au ajuns acolo. Când mă uit în urmă, sunt mândră de tot ce-am realizat în catonament și de lecțiile pe care le-am învățat acolo. Îi salut pe toți colegii mei pompieri, foști și actuali. Tot ce sper e că povestea Shawnei o să amintească de munca incredibilă, plină de curaj, pe care pot s-o facă femeile în uniforme portocalii.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre incendii:
Mi-am petrecut vacanța pe un teren petrolier în flăcări din Kuweit
Cum ar trebui să arate un club din care să poți scăpa viu
Despre violenţă, hooligans şi creierul reptilian