Textul despre unirea dintre lobodă și leuștean merită Nobelul mai mult decât Mircea Cărtărescu

Asta e o capodoperă. Într-o țară normală, într-o lume normală, nu ca asta în care trăim, în care toate valorile sunt cu susul în jos, textul ăsta ar trebui tipărit pe bucățele de hârtie și aruncat din avioane peste mulțimea care trece nepăsătoare pe străzile scăldate de ploaie. Copiii ar trebui expuși acestui text de la vârste fragede. Academia Română ar trebui să organizeze, cât de grabnic cu putință, o Comisie Specială care să analizeze textul și să-l conecteze interdisciplinar cu alte materiale de referință din cultura românească. Ce facem, în schimb? Îl lăsăm nepăsători să zacă pe un site, departe de ochii celor care-și așteaptă iluminarea.

Nu te amăgi, cititorule. Nu vei putea să-i pătrunzi înțelesurile de la prima lectură. E ca în Dialogurile lui Platon, în Divina comedie, Faustul lui Goethe, picturile lui Van Gogh sau ultimele cvartete de coarde ale lui Beethoven (sau Mahler, dacă ești hipster).

Nu poți să treci pur și simplu prin el și să zici: „Da, mă, am înțeles, ce mare căcat…‟. Nu, n-ai înțeles. Textul ăsta e atât de stufos, cu atât de multe trimiteri, cu un bagaj cultural atât de generos, încât te poți simți umilit.

Asta am simțit și eu, încercând să-i deslușesc înțelesurile. Mi-e teamă că am eșuat. M-am trezit trimis către cărți de bucate din secolul al XVI-lea, către poezia antică latină, mitologia greacă sau problematică diferenței dintre ființă și ființare, în opera lui Parmenide. La un moment dat, m-am simțit copleșit. Am cedat.

Ceva a rămas însă. Câteva însemnări despre structura textului și ideile sale principale, conspectate în timpul lecturii. Le transcriu aici, cu speranța că-ți vor fi de folos. Pe această cale, am o rugăminte pentru resposabilii din Radioul Public, cei care au avut curajul să permită publicarea acestui text: SCOATEȚI ACEST TEXT DIN ÎNTUNERICUL UNEI BIETE COLOANE DE ȘTIRI! FACEȚI-L DESCHIDERE DE SITE!

Merită asta! Apoi, Întrerupeți de îndată emisia la radio și citiți textul pe post! Faceți dreptate!

Știu, trăim într-o lume în continuă mișcare, în care oamenii au nevoie să fie informați în fiecare secundă. La Bruxelles terorismul clatină Europa. Cazul „Colectiv‟ încă este o mare nebuloasă și, pe măsură ce trec zilele, ne dăm seama cât de prost e organizată și funcționează țara asta. Nici acum nu știm cine este vinovat în scandalul E-coli. Prinși în haosul acesta informațional, pur și simplu nu mai avem timp pentru lucrurile cu adevărat importante. Adevărat. Și Radio România Actualități știe asta.

Dar am divagat destul. Iată conspectul textului, această hrană concentrată pentru suflet:

1. Unirea dintre Lobodă și Leuștean este a treia hierogamie, adică împreunare dintre un zeu și o zeiță. Loboda e Ea, leușteanul e El. Leușteanul ajunge în această ipostază fericită pentru că o ajută pe Lobodă să-și descopere venusitatea. Nici nu a fost greu, cât timp numele ei se trage din rădăcina indo-europeană lē̆b-/lō̆b-/ lāb, care înseamnă „buze‟. Loboda are buzele pecetluite și are nevoie de cineva care să o facă să comunice din nou, să-și recunoască feminitatea. El, Leușteanul, e alesul. El o va ajuta. Din unirea celor doi iese o salată. Tu, ignorantule, o vei numi așa: „salată de lobodă și leuștean‟. Maeștrii bucătari îi spun „salată de Pygmalion și Galateea‟.

2. Tot maeștrii îți dezvăluie și locul de unde poți afla adevăratul decret al unirii dintre Lobodă și Leuștean: Metamorfozele lui Ovidiu. De ce tocmai acest text? Desigur, pentru că e locul unde poți primi confirmarea unei bănuieli care te-a bântuit multă vreme, dar pe care nu ai avut curajul să o articulezi: da, Publius Ovidius Naso era ucenicul lui Hermes Trismeghistos… (n.r. - punctele de la finalul frazei îi aparțin autorului, dar le-am lăsat, pentru că redau foarte bine și starea mea când am avut această revelație). În acest punct, autorul citează, ca să fie evident:

3. Urmează povestea în sine, în varianta originală, în limba latină. Prea multe nu ar fi de adăugat în fața acestei bijuterii stilistice, dar am să reproduc, totuși, fragmentul meu preferat. Recitește-l, vei simți cum frumusețea te ia în stăpânire:

4.Ce e de înțeles de aici:

Prima concluzie este evidentă, dar o formulez, totuși, ca să rămână scrisă: numai spiritul unit prin dragoste, îndrăgostit de suflet, poate modela, metamorfoza și desăvârși un suflet neprihănit.

Apoi, aflăm cum se numește primul dintre cele două suflete pereche, în diverse limbi: „livèche‟ în franceză, „levistico‟ în italiană, „levístico‟ în spaniolă și „Liebstöckel‟ în germană. În română, știm deja: „leuștean‟. De remarcat e că, în germană și în engleză („love parsley‟, îi mai spuneau britanicii), iubirea este inerentă.

Acuma, loboda. Francezii îi mai spun „bonne-dame‟ sau „belle-dame‟. Botaniștii o numesc „laba gâștii‟, care vine, după cum ai intuit, din greaca veche „lovós/λοβός‟ (adică lob), apoi în neogreacă „λουβουδιά‟, o soră a lobodei. În acest punct al textului, autorul preferă să lase suspansul să ia cuvântul și încheie, menționând abrupt că dramaturgul George Bernard Shaw a fost influențat în creația lui Pygmalion de chestiile astea de mai sus. Normal, aș spune.

Mulțumiri de final

Mulțumesc, Zenaida Luca, pentru acest text minunat. Mulțumesc Radio România Actualități, pentru curajul de a publica așa ceva. Mulțumesc, domnule Ovidiu Miculescu, șeful Radioului Public, pentru că ați readus instituția unde trebuie să fie, aproape de sufletele ascultătorilor. În fine, mulțumesc tuturor românilor, inclusiv mie, pentru taxa radio-tv plătită. Împreună suntem mai puternici! Și nu uita: ȘI TU EȘTI RADIO ROMÂNIA:

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre mâncare:
Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon
La cămin, în România, orice pui în farfurie devine mâncare
M-am îndopat cu mâncare tradiţională românească de Crăciun și am simțit gloria grăsimii