Cum era să fii licean la începutul anilor 2000, când toți maneliștii se dădeau rapperi

Erau vremuri când prima întrebare pe care ți-o punea cineva era: „Tu ce muzică asculți?‟.
5.7.16
rapperi, manele, liceu anii 2000, elevi

La începutul anilor 2000, abia îmi ridicasem primul buletin, mă îmbrăcam cu hainele date de ai mei, n-aveam un ban în buzunar, dar mă visam un fel de zeu cool, ca ăia pe care-i mai vedeam în videoclipurile de pe MTV. În anii ăia, perspectivele unui puștan nu erau prea bune. De fapt, mai nimic nu era grozav în jurul meu, cu excepția, poate, a pachetului de zece țigări.

La sfârșitul gimnaziului, aveam 55 de kile și încă nu mă decisesem între rock și hip hop. Bătălia asta estetică o duceam cu un walkman super prost, care, o dată pe zi, îmi agăţa banda. Nu o rupea, dar umblam mereu cu un pix la mine şi unde se întâmpla schema, uneori chiar în mijlocul străzii, scoteam ustensila şi băgam înapoi banda.

Aveam un singur album original: Red Hot Chilli Peppers, Californication. Îl luasem de la o benzinărie din Târgu Jiu şi țin minte că m-a șocat prețul, dar n-aveam ce face. Văzusem videoclipul la „Scar Tissue‟ pe MTV și mi se părea că acolo ar trebui căutat sensul vieții. Știi și tu cum sunt puștanii.

Restul casetelor din arsenal erau nişte copii de la vărul meu motorist: Metallica, Iron Maiden, Pantera, Green Day şi Offspring. În acelaşi timp, tovarăşul meu Andrei mă servea săptămânal cu Rakim, NaS, Jay Z, Non Phixion, Gang Starr şi alte greucenisme.

În caz că nu știai, în anii ăia, muzica era cea mai importantă chestie de legat și dezlegat relații și prietenii. Printre primele întrebări pe care le puneai unei persoane pe care o întâlneai era: „Tu ce asculţi?‟.

Până să intru în liceu aproape făcusem tranziția completă către hip hop, inclusiv prin schimbul de la pantalonii negri semi-largi de rocker, la ăia care mi-au adus o mulţime de probleme: pantalonii largi.

Mă visam într-o lume ideală, în care totul funcționează pe beaturi și în versuri cool.

Nu era așa.

Pe atunci, liceenii păreau niște figuranți într-un videoclip de manele

cum-era-sa-fii-licean-in-2000-body-image-1467703257

Cam așa mă îmbrăcam eu, la începutul anilor 2000. Fotografie din arhiva personală a autorului

Am trecut poarta liceului, în prima zi de şcoală, cu sufletul deschis. Pe aleea lungă şi umbrită de pomi înalţi, foarte aproape de calea ferată care duce spre mare, mă gândeam că următorii patru ani din viaţa mea o să fie bestiali. O să întalnesc oameni cu pasiuni comune, oameni care ascultă muzică bună şi oameni de la care o să am ce să învăţ. Gata cu căcaturile: manele, Andre, Hi-Q și Animal X.

Apoi, am ajuns în curtea liceului și mi-am dat seama cât de prost fusesem. Parcă intrase soarele în nori. Am văzut iadul urban. În liceul ăla era plin de maneliști, pseudo-houseri şi piţipoance. Primul lucru pe care l-am auzit a fost:

„Ia uite-l, frăţioare, pe ăsta ce pantaloni are. Zici că s-a căcat pe el. Ce-i mă cu tine aici?‟.

Așa a început liceul.

La momentul ăla, am avut duă intuiții fundamentale. Prima a fost că rahatul ăsta cu remarci aruncate cu niște salivă la pachet va dura patru ani, până la plecarea spre facultate. Am avut dreptate.

A doua, mai importantă, a fost că, dacă era să supraviețuiesc, trebuia să mă alătur unui grup gata format, ca să am un fel de „spate‟, și, de acolo, să fac ceva, orice, ca să scot capul din mizeria aia.

Așa că am intrat într-un grup pestriţ. Aveam patru colegi de clasă cu care mă întelegeam. Şi ei mai făceau mişto de mine, dar măcar fiecare avea gusturile lui și înțelegeau că există viață și dincolo de beaturile presetate de clape turcești sau cocălăreala ieftină din muzica dance a acelor ani.

Primele mele două realizări, ca membru al acestui grup, au fost, pe rând:

1. Să căutăm o soluție ca să facem rapid rost de bani pentru vestitul lichior de vişine V.M. (Vox Maris), un cancer dulceag consumat de adolescenții de atunci.

2. Să scăpăm de absenţe şi să ne păstrăm o imagine bună în ochii dirigintelui, singurul om care conta cu adevărat în toată instituţia aia.

Aș fi putut să mă limitez la astea două și tot ar fi fost suficient pentru un statut de mic guru printre puștanii de la liceul ăla.

Dar vremurile se schimbau, muzica se schimba și, în curând, fără să-mi dau seama, destinul îmi pregătea ceva mai bun.

Apare trupa vocal-instrumentală Paraziții și se schimbă totul

Cam pe când eram în clasa a zecea, în România a explodat hip hopul. Știu ce o să zici, că muzica asta exista de ceva vreme în România, de pe la mijlocul anilor 90, dar, la momentul ăla, era vorba despre altceva. Genul ăsta muzical nu mai era doar hip hop sau rap, devenise noua modă, chestia aia la care se raportau toți tinerii.

Îmi amintesc că Paraziţii filmau pe câmpurile de lângă lacul Ostrov din Pantelimon videoclipul la „Bad Joke".

Dintr-o întâmplare, eram şi eu prin preajmă şi îi urmăream de la mare distanţă, privind spre viitor. Îmi imaginam că o să fiu rapper mereu. Mă gândeam atunci cât de mulţi oameni o să începă să înţeleagă stilul ăsta.

Am avut dreptate.

Câteva luni mai târziu, toți din jurul meu, practic, se transformaseră în „wanna-be rappers".

Citește și: Hip-hop de pe vremea când Cheloo avea păr

Puștanii începuseră să-și cumpere pantaloni şi bluze de la magazinul din Unirii, unde existau doar două locuri care comercializau țoale d'astea. Mai era unul pe la Piaţa Victoriei, dar acolo erau haine urâte rău.

La început, tinerii umblau cu eticheta pe afară, ca să se vadă că sunt haine originale. Chiar dacă erau nişte ştifturi ordinare, tot era mai bine ca înainte. Dacă ești prea tânăr ca să știi cum se îmbrăcau adolescenții români, în perioada aia în care toți ascultau manele și muzică dance de rahat, consideră-te fericit. Soarta a fost blândă cu tine.

Cum s-a schimbat sclipiciul și platformele în haine largi și bandane

Cam asta era moda pre hip-hop. Ceva deosebit

Unul dintre băieții din grupul meu, fost manelist convins și el, a făcut rost de vreo 50 de tricouri pe care mi le-a prezentat ca „d'astea de care îmbraci tu‟. Mi le-a plasat cu o sută de mii tricoul (cam zece lei, la banii de azi).

Nici azi nu știu de unde proveneau tricourile alea. Dar ca să-nțelegi cum se schimbase lumea peste noapte, cum toți se visau brusc bad gangstas, am să-ți spun doar că am dat 30 dintre ele în mai puțin de două săptămâni.

Arătau decent, aveau etichete care păreau a fi originale, dar se prezentau mult mai bine decât ştifturile din Unirii. Le-am pus un preţ modic pentru rapperii din acea vreme: o sută de lei actuali.

Pe primul i l-am vândut unui vecin, care nu ştia el multe despre hip hop, dar îi plăceau la nebunie hainele. Se îmbrăca super prost şi, chiar dacă avea o groază de bani, nu ştia de unde să îşi cumpere alte ţoale.

I-am arătat câteva modele şi i-au plăcut. A stat mult să se gândească pe care să îl cumpere. S-a hotărât într-un final, după 30 de minute de probat.

A doua zi, când le-a rupt gura cocalarilor cu care umbla el, s-a întors la mine şi a mai cumpărat două tricouri.

Citește și: Fotografii cu scena hip-hop din New Yorkul anilor '90

După câteva zile, telefonul îmi suna încontinuu. Tricourile se vindeau singure. Până și fetele, care până atunci purtau niște platforme oribile, haine super mulate și cu doza admisă de sclipici depășită cu mult, începuseră să treacă la chestii largi. Le asortau cu o bandană pe sub şapcă, în timp ce te salutau cu semnul East Coast sau West Coast, după caz.

Cel mai ciudat dintre clienţii mei a fost un grăsan care, pur şi simplu, nu îşi găsea haine largi. Aveam un tricou XXL. Când i l-am arătat a făcut nişte ochi mari, de zici că-l văzuse pe Dumnezeu. S-a dezbrăcat în mijlocul străzii, în faţa gurii de metrou de la Unirii, unde ne-am dat întâlnire.

A îmbrăcat tricoul şi şi-a oglindit fizicul de +120 de kile în geamul unui magazin. Era mulțumit. Și el arăta a rapper acum.

Câteva luni am trăit ca un adevărat rege. Devenisem oaia neagră a liceului, toţi profesorii erau cu gura pe mine şi mă ameninţau cu consiliul profesoral.

Dar, măcar, nu mai eram singurul care părea teleportat dintr-o altă lume, într-o galaxie a manelelor și cocălărelii.

Acum, toți cei din jurul meu arătau de parcă „s-ar fi căcat pe ei‟.

Citește mai multe despre România anilor 2000:
Cum era să copilărești în anii 2000, în România
Cum te distrai în cluburile din București, la începutul anilor 2000
Ce am învățat din manelele anilor 2000