Am jucat în stradă poveștile copiilor nemuritori de pe Calea Griviței

În tipul ăsta de teatru orice se poate întâmpla oricând, nu există replică finală, nu există scenă, nu există un număr de actori.

|
26 Septembrie 2016, 10:43am

Elena Copuzeanu, una dintre participante la spectacol. Fotografii de Elena Corbu

„Tu ai fost vreodată în comă? Eu am stat două săptămâni după ce m-a călcat mașina când treceam stradă. Atunci am lipsit patru luni de la școală. Nu știu nici să-mi scriu numele". Un băiețel cu părul vâlvoi mă privește în ochi și parcă așteaptă să îi spun da. Înalt și slăbănog, poartă pantaloni de trening, șlapi și un tricou colorat. E vară, nu are teme pentru vacanță și nu știe în ce clasă va merge din toamnă. Dacă ia corigența trece în a III-a, dacă nu, rămâne într-a II-a. Când se uită la stradă, își amintește de accident.

Ăsta e primul dialog pe care l-am avut cu un locuitor pe Calea Griviței din București, stradă paralelă cu Calea Victoriei. Am venit aici cu „un proiect de mapare prin povești a zonei", cum l-au numit organizatorii. Ce am înțeles eu din treaba asta e că fiecare om e un punct pe hartă și modul în care el își trăiește viața contribuie la istoria străzii.

Toată povestea ține de proiectul Scrie despre tine și s-a încheiat săptămâna trecută, după mai multe luni de lucru și șase spectacole de teatru imersiv pe stradă.

Teatru imersiv: scena e strada și toată lumea joacă

Fotografii de Elena Corbu

Împreună cu alți unșpe colegi, majoritatea non-actori, am stat vreo lună pe stradă și am vorbit cu oamenii de aici, să vedem cum trăiesc ei și despre ce ar vrea să fie o piesă de teatru inspirată de aici.

Am vorbit așa: despre lună, despre sărăcie, despre turiști, despre dragoste. Și despre altele.

Primii cu care am vorbit au fost copiii. Au venit și m-au luat în brațe, s-au uitat la mine din cap până în picioare și când mi-am desprins părul mi-au spus că arăt ca una de-a lor. Când le-am spun că vrem să facem un spectacol de teatru despre ei, m-au întreabat ce e ăla teatru. Și pentru mulți adulți de aici, ăsta a fost primul spectacol de genul ăsta pe care l-au văzut.

- Da' ce fac ăștia aici?
- Joacă. E teatru.
- Dar ce e ăla teatru? Ne dau la televizor?

Majoritatea locuitorilor de pe stradă ne-au primit în curțile lor și au ieșit să ne vadă sau să joace cu noi. Au fost și vecini care s-au enervat că urlăm mai tare ca ei sau care n-au înțeles ce facem și au chemat poliția. Până la urmă am scos-o la capăt.

Teatru imersiv înseamnă că orice se poate întâmpla oricând, nu există replică bătută în cuie sau finală, nu există scenă, nu există un număr de actori.

Noi am organizat un spectacol numit În Grivița, în care cel mai mult s-au implicat cei mici, care au devenit colegii noștri de scenă. Ba chiar, după a doua reprezentație ne-au luat-o înainte cu replicile și au făcut spectacolul cu adevărat imersiv. I-am întrebat dacă ar vrea să fie actori. Nu mi-a răspuns niciunul dintre ei.

Adevărul e că cei mai mulți nu s-au gândit la ce s-ar putea face mai târziu. Deocamdată, vor să meargă la școală, să le explice cineva când nu înțeleg și să știe să își scrie numele singuri pe foile pe care desenează.

Cum am crezut noi că e aici și cu ce am plecat acasă

Pe Griviței, la 15 minute de kilometrul zero al Bucureștiului, copiii aleargă în curu' gol pe stradă, femeile ies la plimbare în capot roz și bărbații beau bere în fața chioșcului. Strada pare o curte comună, cu poarta mereu deschisă. Dau o tură dintr-un capăt în altul și văd - Universitatea de Arte, magazine de arte plastice, un magazin la o fereastră cu gratii, Centrul de Sănătate Mintală, o biserică albă, sediul DIICOT și Baia Griviței, un fel de SPA al locului, în care femeile au voie doar joia.

Toate astea sunt vecine cu case dărăpănate și se termină cu Gara de Nord. Majoritatea celor care trec pe aici, mi-au spus că Griviței e doar una dintre chestiile de mai sus. Mai sunt și alții care mi-au spus că aici seara e altfel, o mică piață de prostituție și droguri.

Citește și: Fotografiile astea, cu romi de pe vremea lui Ceaușescu, nu diferă cu nimic de ale părinților tăi

Când am mers pe stradă pentru documentare, mi-am dat seama că până atunci nu m-am uitat în jur, să văd cine stă aici. După câteva ore de plimbat și observat, m-am simțit ca la mine acasă, în Hunedoara, în zona pieței, unde e hărmălaie continuă și peisajul e cam la fel: copii buluc pe stradă, mașini cu numere străine, care trec cu scârț de roți.

Aici sunt eu, în mijlocul unei reprezentații

Așa că, la finalul documentării, am ales să fiu un personaj colectiv, un fel de mozaic format din mai multe bucăți de povești care ilustrează dorința celor care vor să plece de pe Griviței. Ba chiar am început spectacolul cu replica asta:

„Sunt Bianca, am 26 de ani și vreau să mă car de aici. De ce? Pentru că nu am nimic, nu tu soț, nu tu copil, nici casa nu-i a mea."

Mi-am întrebat și colegii cu care am făcut proiectul ce a însemnat treaba asta pentru ei:

„Aveam impresia că o sa fie un loc unde mergem, trăim niște chestii, culegem niște povești, facem un spectacol și apoi ne întoarcem la viețile noastre. Dar mă trezesc adesea vorbind despre [asta] și facând tot felul de legături cu universul de acolo, cu oamenii si cu ce ni s-a întâmplat. Nu am creat un spectacol imersiv, ne-am imersat și noi acolo", mi-a spus Ioana Brăilescu.

Ioana Brăilescu, una dintre persoanele implicate în proiect

O altă participantă, Elena Copuzeanu, mi-a spus că a avut mereu rețineri în a stabili contacte cu oamenii, rețineri care n-au părăsit-o complet până la sfârșit. Știi tu, chestii de genul că nu o să poată comunica, că sunt prea diferiți ca să facă orice împreună.

Cât despre Alina Medoia, cea care a fost și managerul proiectului, întregul demers a făcut-o să se gândească la cum să explorezi povești de tipul ăsta, fără ca să fie nevoită să-și pună problema, în fiecare zi, cu ce bani își va hrăni copiii.

Alina Medoia, managerul întregului proiect

„Experiența asta m-a lăsat cu un simț de responsabilitate față de propria-mi viață și față de ce se-ntâmplă în jurul meu. Și mai ales ceva ce am înțeles foarte clar este că problemele din societate sunt atât de complexe și se leagă de atât de multe niveluri încât nu există o singură soluție", mi-a spus Alina.

Înapoi în locul care nu se schimbă

Pe calea Griviței, printre oameni și actori de ocazie

Am jucat de trei ori în vară, apoi am făcut pauză o lună. Ne-am întors imediat după ce copiii trebuiau să înceapă școala. Ne-au văzut și au început întrebările:

„V-ați întors? E mai frumos aici, nu? Stăm pe stradă, mâncăm semințe."

Așa m-a reîntâmpinat copilul cu părul vâlvoi săptămâna trecută, când am mers pentru ultimele spectacole. Băiatul arăta la fel ca în vară: slab, cu aceleași haine, doar că dăduse șlapii pe adidași.

Între timp aflase că e tot într-a doua, nu a trecut corigențele, că nu a știut. Ar vrea să fie în aceeași clasă cu cei de vârsta lui, dar nu are cine să îl învețe. La școală e deja repetent, acasă nici ai lui nu știu carte.

Scopul spectacolului nu a fost nici moralizator, nici salvator, ci de a da mai departe ceva ce am văzut. Griviței e o zonă plină de viață, prietenoasă, chiar dacă pe la colțuri oamenii vorbesc despre dosare penale, sărăcie și lipsă de educație.

Ca peste tot.

Citește și alte chestii despre romi:

Familiile de minori romi sunt foarte cuminţi

ONG-urile de romi sunt prea ocupate cu fondurile UE, ca să discute cu cei pe care-i reprezintă

Romii au fost obligaţi să-şi mănânce copiii