Chestii

S-au făcut 15 ani de la „Of, viața mea”, maneaua care a schimbat istoria României (în rău)

Ce zboară timpul, Doamne!
16.9.16

Acum 15 ani, o cometă muzicală izbea România. S-ar putea să fi auzit multe sintagme, gen „manea comercială", „pop manea" sau „dance manea", folosite ca să caracterizeze stilul piesei. În realitate, probabil că singurul epitet cu adevărat adecvat pentru melodie ar fi „cancer muzical".

Piesa asta e cel mai mare dezastru muzical din istoria post decembristă din România. E ca și cum cineva ar fi strâns toate instrumentele muzicale și vocile din lume, apoi ar fi aruncat bomba atomică peste și ar fi înregistrat rezultatul. A ieșit asta:

Da, probabil că acum te gândești nostalgic la anii ăia, cum te spărgeai tu pe la chefuri, cum n-aveai un leu în buzunare, dar ce frumoasă era viața!, cum visai la nu știu ce mașină tare. Sigur, poți să faci și asta, dar hai să gândim lucrurile și dintr-o perspectivă istorică, pentru o secundă. Să abordăm problema științific.

Bun, în primul rând, „Of, viața mea" a apărut cu un an mai devreme, în 2000, pe unul dintre albumele solo ale lui Costi Ioniță. Ăla ar fi fost un moment bun ca oamenii să presimtă dezastrul care avea să urmeze, dar, din păcate, oamenii nu sunt câini. Nici măcar nu era nevoie de multă intuiție, ajungea doar să privească atenți coperta albumului:

Mă rog, n-au făcut asta.

În 2001, piesa asta era peste tot. Adică, absolut peste tot: discoteci de la țară și oraș, terase, autobuze, televizor, chefuri de apartament. Oamenii beau pe ea, și-o trăgeau pe ea, plângeau pe ea, ba chiar bănuiesc că sunt unii care au făcut și copii cu volumul la maximum.

Publicitate

A fost anul „Of, viața mea". Anul care a îngropat manelele, pentru o perioadă nedeterminată, măcar în ochii ălora care oricum le priveau de sus. Bun, ai putea să le zici că oamenii ăia-s prețioși din cale afară, cum o ard ei cu muzica lor indie, dance sau ce-o mai fi.

Dar te-ai pripi. Pune-te în locul lor. E 2001 și piesa anului e cântată de ăștia doi:

Mda.

Bun, acum pe partea conceptuală. Am revăzut clipul de câteva ori, pentru o documentarea serioasă a acestui text. N-a fost deloc ușor. Practic, singurele chestii cu adevărat interesante de acolo e că videoul e furat de pe postul TV Atomic și imaginea aia super pixelată, de zoaie neclătite. A, da, și faptul că sunetul și imaginea sunt decalate fac, cumva ciudat, mai suportabilă piesa.

Cu ce-am rămas din experiența asta? Cu niște cadre care te vor face să-nțelegi mai bine dimensiunile dezastrului din acel an.

Primul e ăsta:

Apoi, celălalt:

Ăsta, al doilea, e definiția pură a omului peste care a trecut istoria (ba chiar, în cazul ăsta, a făcut-o chiar el) și n-a înțeles nimic din asta. Drept dovadă că tot ce a schimbat la el însuși, din 2001 încoace, este eliminarea cuvântului „Copilul" din numele său. S-a maturizat.

Poza asta reprezintă momentul în care interpretul, Costi în cazul ăsta, lovește nota înaltă din refren, chestia aia care ar trebui să apară în manualele de medicină ca principala cauză a unor boli terminale.

Aici este o femeie, extrem de plăcută, care stătea într-un pat și-l aștepta pe Copilul Minune.

El intră, îmbrăcat într-o superbă cămașă de mătase, dar cam dezamăgit. Mă rog, n-am înțeles povestea clipului, pentru că se pare că avea și așa ceva. E ceva cu iubire distrusă, suferință. Cert e că, imediat, o poți revedea pe femeia extrem de plăcută, cum face baie singură, cu expresia asta pe fața ei:

Apoi, apare o altă femeie extrem de plăcută, care-și dă părul pe spate, într-un gest extrem de senzual.

Din păcate, asta e singura secvență în care fata apare. Inițial, am crezut că ea e femeia lui Costi Ioniță, ca un fel de comparație între prietenele interpreților, dar n-aș băga mâna-n foc că e așa.

Între timp, Copilul Minune e abandonat pe o bancă.

Poate că aici trebuia să fie momentul de intensitate emoțională al clipului. Poate că aici s-a jucat adevărata miza. Poate că dacă ai fi putut empatiza cu omul ăsta, lăsat singur pe bancă de o femeie răzbunătoare care a cedat în fața avansurilor unui amant mai tânăr, istoria ar fi fost alta.

Poate așa ai fi putut citi versurile melodiei, mesajul ei. Gen:

„Sunt singur în noapte, aud doar șoapte
Și nu știu cum să fac să te am aproape.
Mi-am distrus viața, pentru mine n-are sens,
Ești tot ce am mai bun, te iubesc".

Poate că momentul ăsta ar fi salvat totul.

În schimb, următorul cadru este ăsta:

Exact. Un bărbat cu breton pe jumătate de frunte, cămașă băgată-n pantalonii ridicați până la nivelul buricului, un bărbat care, deși stă așezat pe o bancă dintr-un parc, nu atinge cu tălpile picioarelor solul și e nevoit să stea pe vârfuri, cum stau fetele astăzi, când pozează pentru Instagram.

Salvarea n-a fost să fie. A rămas doar melodia asta. Și anii de beznă de după.

RIP 2001.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește și alte chestii despre alte clipuri dubioase și istorice:
Clipul în care Alina Gorghiu îți vorbește despre cafea e ca o telenovelă fără poveste și sex
Clipul cu femeia care mănâncă pizza, după un accident mortal, îți arată cinismul lumii
Ce am înțeles despre români, din reacțiile lor în clipul cu femeia reținută în București