Chestii

Femeile-detectiv sunt cele mai bune apărătoare ale feminismului din lume

Sigur ai auzit de Jessica Jones sau de Lisbeth Salander a lui Stieg Larsson.

de Jonathan Parks-Ramage
26 Octombrie 2016, 8:00pm

În spatele fiecărei detective fictive se află povestea unei femei subversive care se infiltrează într-o lume dominată de bărbați, plină de mister, intrigă și misoginism.

De-a lungul timpului, detectivele fictive au servit drept metafore pentru relația societății cu femeile și cu munca. Indiferent dacă detectiva cu pricina se strecoară pe ușa din spate (genul investigatoare amatoare, ca Miss Marple) sau se confruntă direct cu șovinismul la locul de muncă (Helen Mirren în Prime Suspect), trebuie să dea piept cu o profesie dominată de bărbați. E o figură subversivă chiar și în varianta cea mai toantă și mai sexistă (Charlie's Angels), care se infilitrează într-un spațiu masculin și ia la mișto societatea sceptică.

„Dick" înseamnă detectiv în argou și semnalează falocentrismul domeniului de investigații. Dick-ul ne apără, luptă pentru noi și se prinde de diverse chestii. Ca atare, să ai un dick femeie e o una dintre cele mai puternice forme de negare a rolurilor de gen atribuite social de către societatea occidentală. Detectiva reprezintă puterea feminină.

În 1930, o adolescentă pe nume Nancy Drew a plecat să rezolve primul ei mister – și, în timp ce făcea asta, a captivat imaginația Americii. Lumea nu mai văzuse niciodată o detectivă ca ea, iar succesul enorm de care s-a bucurat personajul a zguduit industria editorială. În 1934, revista Fortune declara că Nancy e „un best seller. Cum a reușit să pătrundă într-o Valhalla care-a fost până acum strict rezervată masculilor din specia ei rămâne un mister chiar și pentru cei care-au publicat-o".

Cine-au fost cei care-au publicat-o? E interesant de remarcat că Nancy Drew a fost concepută de un bărbat, Edward Stratemeyer. Era fondatorul Stratemeyer Syndicate, o companie care producea serii de cărți pentru copii și care-a dat multe personaje populare. Succesul pe care seria lui, Hardy Boys, l-a avut printre fete, l-a inspirat să creeze o tânără detectivă. Mildred Wirt Benson, prima femeie care a terminat Universitatea din Iowa cu un master în jurnalism, a fost rugată să scrie anonim seria Nancy Drew. Benson a primit de la Stratemeyer rezumate schematice ale poveștii, pe care le-a folosit ca să dezvolte primele 30 de volume ale seriei. Le-a scris sub pseudonimul Carolyn Keene. Benson se plictisise de personaje feminine „leșinate și mâțâite", așa că i-a dat lui Nancy idealuri feministe progresive.

Nancy a debutat în 1930, un an marcat și de apariția unei alte detective: Miss Marple. Dacă Nancy reprezintă o perspectivă subversivă asupra rolului unei tinere în societate, Miss Marple e omoloaga ei septuagenară. Miss Marple e detectivă amatoare, iar forțele de ordine o ignoră constant, pentru că-i în vârstă și fată bătrână. Dar Marple profită de subestimarea asta – se înfățișează drept „o bătrânică bârfitoare" și, între timp, adună în secret indicii prețioase de la suspecții care nu bănuiesc nimic. După cum explică scriitoarea Alice Bolin, „în misterele cu Miss Marple cunoștințele și veștile aduse de femei sunt reabilitate; fac cu ochiul și zâmbesc masculilor în poziții de autoritate și condescendenței bărbaților".

Agatha Christie a pus-o pe Miss Marple să-și folosească istețimea ca să rezolve cazurle, dar, în curând lumea avea să cunoască un gen de detectivă care se folosea de-o resursă cu totul diferită: de propria sexualitate.

Honey West, detectiv particular cu aer de Marilyn Monroe, a apărut pentru prima oară în romanul din 1957 This Girl for Hire. Mai târziu avea să devină prima femeie detectiv la televizor, odată cu premiera din 1965 a serialului Honey West. Personajul, în esență o variantă feminină de James Bond, e o superbă expertă în judo, care deține un ocelot pe nume Bruce Biteabit, care urăște bărbații. Deși serialul o înfățișează pe Honey drept obiect sexual, se raportează și subversiv la descrierea asta. Sexualitatea ei e, la propriu, sursa puterii ei: își folosește cerceii drept grenade cu gaze lacrimogene, jartiera pe post de mască de gaze, iar rujul e un aparat de emisie-recepție. Honey West a fost interpretată de actrița Anne Francis, care și-a descris personajul drept „precursoarea... aspectelor pozitive ale independenței femeilor".

Citește și De ce cred ca bărbat că e bine să existe feminism în România

Deși serialul n-a ținut mai mult de-un sezon, producătorul său, Aaron Spelling, avea să aducă detectivele ultra-sexualizate înapoi la TV în 1976, cu mai mult succes de data asta: Charlie's Angels. „Au fost odată ca niciodată trei fetițe, care s-au dus la Academia de Poliție... dar eu le-am luat de-acolo și acum lucrează pentru mine", recită voice-over-ul paternalist în timpul genericului serialului. „Mă numesc Charlie."

În serial apar trei detective particulare, care luptă adeseori împotriva crimelor în bikini, sau lucrează sub acoperire ca prostituate. Îngerii cu păr mătăsos sunt, din multe puncte de vedere, mult mai puțin feministe decât predecesoarea lor produsă tot de Spelling, Honey West. Honey West are propriul titlu și propria agenție de detectivi, pe când Îngerii lui Charlie poartă bluze cu vedere la buric și-s aservite șefului din titlu.

Pentru feministele epocii, Îngerii lui Charlie a fost un sac de box cu mare trecere și a dat naștere termenului „televiziune decoltată", inventat de rețelele rivale de televiziune ca acuză la adresa vedetelor feminine îmbrăcate sumar de pe ABC, unde rula serialul. Dar, în timp ce celelalte rețele făceau pe lupul moralist, ABC făcea rating: tot ce zbura cu decolteu se și halea. Și în ciuda transformării celor trei actrițe principale în obiecte sexuale, nu se putea nega faptul că erau femei puternice, care se luptau adeseori cu „masculii șovini". După cum s-a exprimat critica Emily Nussbaum, serialul a fost „o lecție plăcută, deși privită cruciș, de istorie a feminismului în anii '70". A scris: „Alcătuit în proporții egale din misoginism și putere feminină, serialul e... feminist, e anti-feminist, e ambele."

Ilustrație de Katherine Killeffer

Pe măsură ce anii '70 se apropiau de sfârșit, același lucru s-a întâmplat și cu supremația ABC-ului asupra publicului. În anii '80, femeile au intrat în număr din ce în ce mai mare în câmpul muncii și-au reușit să facă asta complet îmbrăcate. Schimbarea asta de atitudine față de femei la locul de muncă a fost redată de drama cu detective de pe CBS, Cagney & Lacey. Detectivele Christine Cagney (Sharon Gless) și Mary Beth Lacey (Tyne Daly) combăteau criminalitatea cot la cot cu omologii lor bărbați din Departamentul de Poliție din New York Police Department, dar, întâmplător, protagonistele erau femei. În loc de bikini a la Îngerii lui Charlie au apărut pantaloni și feminismul a făcut cu ochiul la adresa misoginismului. Lăudat de Gloria Steinem drept „cel mai bun serial TV", Cagney & Lacey a deschis drumuri când a început, în 1982. În alte exemple de seriale din anii '80, femeile erau puse să se bată între ele, în coregrafia lui Aaron Spelling în Dynasty. Dar Cagney & Lacey reprezenta o raritate în peisajul feminin văzut la TV în perioada respectivă: prietenia între femei era înfățișată pozitiv.

CBS a atins succesul cu Cagney & Lacey, iar în 1984 rețeaua a ales altă detectivă drept personaj principal pentru hit-ul din prime-time: Jessica Fletcher. Jucată în stil clasic, cu ținută, de Angela Lansbury, Fletcher e o detectivă amatoare în jurul căreia se învârte acțiunea din Verdict: Crimă. Văduva autoare de romane polițiste era făcută dintr-un aluat asemănător cu cel al lui Miss Marple (care s-a trezit, la rândul ei, la TV, în 1984, într-o adaptare BBC cu Joan Hickson în rolul principal). Fletcher a fost justițiara în stil propriu, în bluze cu umerași din burete, din orașul ficțional Cabot Cove, iar polițiștii s-au văzut nevoiți să se resemneze la gândul că o să-și bage coada Fletcher, pentru că are mereu dreptate. Punctele forte ale lui Fletcher au contrazis așteptările sexiste și discriminatorii pe bază de vârstă ale perioadei respective. Înțelepciunea i se trage din anii de experiență, iar inteligența îi e subliniată de empatia tipic feminină. Mai și purta o bluză clasică pentru anii '80 (chestie care, ulterior, a transformat-o pe Lansbury în vedetă pe Instagram).

Citește și Beyonce îşi apară singură tipul ei de feminism prin albumul „Beyonce"

În anii '90 a dispărut bluza și au apărut reprezentări mai realiste ale detectivelor. Unul dintre primele personaje care a întruchipat schimbarea a fost Clarice Starling, stagiara FBI jucată de Jodie Foster, în filmul din 1991, Tăcerea mieilor. La începutul filmului, superiorii lui Clarice i-o servesc criminalului în serie Hannibal Lecter, închis pe viață, pe post de momeală psiho-sexuală, în speranța c-o să-l convingă pe Hannibal să-i conducă la alt criminal. Șefii lui Clarice, bărbați, nu se-așteaptă de la ea decât să fie un pion feminin care „să-l excite [pe Hannibal]." Dar, la final, natura ei feminină îi permite să se conecteze cu Hannibal așa cum n-a reușit niciun bărbat, iar Clarice reușește pentru că e femeie. „Clarice... înfrânge personajul negativ prin natura ei emoțională, prin intuiție, fragilitate și vulnerabilitate", a declarat Foster într-un interviu din 1991. „Nu cred c-a mai existat nicio altă eroină ca ea."

Anul ăla, 1991, a adus pe ecrane încă o detectivă: Jane Tennison, jucată de Helen Mirren în Prime Suspect. Ca și precursoarele ei, Cagney și Lacey, Tennison se luptă cu sexismul într-o lume a polițiștilor dominată de bărbai. Dar lupta ei feministă e mai puțin strălucitoare; are un efect emoțional mai profund și mai greu de dus asupra armatei formată dintr-o singură femeie. „Aș zice [despre Tennison] că e foarte setată, ambițioasă, talentată și deloc predispusă spre compromisuri", a spus Mirren într-un interviu. „Ca atare, e profund frustrată de jobul ei, de bariera pe care-o reprezintă sexul ei."

Tennison reușește să depășească bariera asta și se ridică, de la detectiv junior la superior. Dar devotamentul ei intens față de job are consecințe asupra vieții ei personale. Ratează o relație, are o serie de aventuri nereușite și suferă un avort. La final, cade pradă alcoolismului și e obligată să se pensioneze. Portretul ăsta complex include și partea mai sumbră a luptei pentru egalitate la locul de muncă. Uneori femeile fac sacrificii și resimt impactul hotărârilor la un nivel profund.

Personajul a deschis drumuri pentru alte detective, dar care-au fost adeseori îmblânzite, ca pentru publicul american. Pe întreg parcursul anilor '90 și 2000, detective precum Brenda Johnson din The Closer, Olivia Benson din Lege și ordine și personajele titulare din Rizzoli & Isles au purtat mai departe moștenirea forței lui Tennison, fără, însă, să-i preia complexitatea.

Citește și Wonder Woman a fost creată de un feminist fetișist care visa la o utopie matriarhală

E cum nu se poate mai nimerit, atunci, că următorul trend în domeniul detectivelor complexe s-a născut pe celălalt mal al Atlanticului, de data asta odată cu romanul autorului suedez Stieg Larsson din 2005, Fata cu dragon tatuat. Protagonista Lisbeth Salander e o hackeriță genială care-și folosește abilitățile ca să ajute autoritățile să rezolve misterele; e și-o justițiară dispusă să încalce legea la rândul ei, ca să se răzbune pentru abuzurile sexuale suferite (adică să-și atace violatorul legat cu un dildo și să-l marcheze cu însemnul de violator, adică cu un tatuaj). Salander e o anti-eroină care acționează după propriul ei cod moral, condusă de propriile experiențe ca femeie și dincolo de dictatul legii. Cartea și volumele care i-au urmat au fost best seller-e în întreaga lume și au fost adaptate în filme, atât în Suedia, cât și în America.

Jessica Jones, jucată de Krysten Ritter în adaptarea produsă de Netflix în 2015 după personajul Marvel, e la fel de anti-eroică. Jones e detectivă particulară și se confruntă cu repercusiunile psihologice ale unei relații cu un bărbat abuziv. Își petrece majoritatea serialului încercând să-și apere libertatea de respectivul bărbat, Kilgrave, un personaj negativ care i-a controlat în trecut mintea și corpul prin puteri supranaturale (o metaforă potrivită pentru abuzul sexual). Serialul abordează cât se poate de direct teme ca violul, avortul și abuzul – lucru rar în universul Marvel. Jones e prima detectivă anti-eroină creată în America, un semnal că societatea e dispusă să accepte personaje feminine complexe mai diverse.

Femeile LGBT și de culoare lipsesc cu desăvârșire din istoria detectivelor ficționale din cultura populară, de mase; deși clar există povești din astea și vor continua să existe, lipsa de reprezentare reflectă istoria așa cum a fost trăită de multe femei, eliminate din spațiile dominate de bărbați, cu-atât mai mult când asupra lor acționează rasismul și prejudecățile. Deci cum stăm azi cu metafora culturală a detectivei într-o meserie dominată de bărbați? Ai crede că până-n 2016 am fi evoluat până în punctul în care femeile și bărbații sunt egali la locul de muncă. Dar azi narațiunile cu femei subestimate sunt mai relevante ca niciodată. Lipsa constantă de egalitate la locul de muncă pentru femei e unul dintre cele mai mari mistere din cultura americană. Să sperăm că generația actuală de femei va fi cea care dă de capăt cazului.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre mistere:
De ce și-a ucis o studentă la drept iubitul cu o supradoză de heroină
Am fost să vânez monstrul marin gigantic din Tamisa
Incidentul din trecătoarea Dyatlov din Rusia rămâne cel mai ciudat mister din istorie