Refugiaţii din Siria sunt prinşi între două iaduri

Prima dată când l-am cunoscut pe fotograful Giles Duley a fost acum o lună. Trebuia să discutăm despre munca sa înainte şi după ce a ajuns să-i fie amputate trei membre în Afghanistan. În ultima sa călătorie Giles a fost în Iordania, unde a documentat sosirea refugiaţilor sirieni după ce abia au traversat drumul lung peste graniţă.Uite relatarea sa de la Tabăra Zaatari – Jamie Collins

Nopţile erau năprasnic de reci, aşa că mă adăpostisem într-o cabină portabilă unde lucrau doctorii UNHCR (asociaţia ONU pentru refugiaţi). Sorbeam ceai şi ne chinuiam să rămânem treji. Era ora 1 dimineaţa şi nu sosise niciun refugiat. N-aveam stare, aşa că m-am dus afară să stau cu colegii mei care fumau sub cerul fără stele al nopţii. Deodată se lasă tăcerea, auzim sunetul unor autobuze care vin din depărtarea nopţii. Sosiseră. Prima sosită a fost o fetiţă de cinci ani, îmbrăcată în haine crem, care mergea cu o determinare anormală pentru vârsta ei. Au urmat două mame, care-şi ţineau strâns copii în nişte pături, ca să-i protejeze de vreme. Ei au intrat cu greu în cortul militar de recepţie, pentru a fi triaţi, hrăniţi, trataţi şi ca să li se aloce într-un final propriul lor petic de pământ din Tabăra Zaatari.

Am văzut cum veneau din ce în ce mai mulţi. Zeci, sute, până la răsărit erau aproape 2000. Un tip la costum îşi ţinea copilul de mână. Un cuplu de bătrâni abia îşi cărau puţinele bagaje pe care le aveau. O gravidă plânge. Unii împingeau un tip în cărucior peste terenul accidentat. Imaginile îmbină cu epuizarea, nesiguranţa şi spaima. Ele amintesc de războaie mai vechi, cu imagini în alb şi negru cu refugiaţi, care-s obligaţi să fugă cu tot ce pot să care, cu ce amintiri din viaţa lor anterioară pot apuca. Dar aici nu vorbim despre trecut, ci despre prezent. Problema acestor refugiaţi sirieni daţi peste cap de război e că provin dintr-o ţară care devine din ce în ce mai violentă.

Cifrele depăşesc orice formă de înţelegere. Peste 70,000 de oameni au murit, peste patru milioane au fost mutaţi şi circa un milion d refugiaţi s-au înregistrat la UNHCR. Doar în Iordania sunt 340,000 de refugiaţi, dintre care mulţi stau în Zatari. Se crede că vor fi 500, 000 la finalul anului. Cei cu boli cronice sau rezultate în urma războiului au cele mai mari probleme. De multe ori se tem să fi trataţi în spitalele statului, aşa că nu au altă variantă decât să fugă din Siria. În timp ce fundaţiile caritabile precum Handicap International, oferă fizioterapie şi sprijin financiar. E greu să ai dezabilităţi fizice într-o tabără de refugiaţi.Mulţi dintre cei de acolo pleacă din tabără şi se mută în chirie Totuşi chiriile s-au triplat, fondurile sunt minime şi mulţi nu-şi prmit.

De-a lungul zilelor m-am întâlnit cu refugiaţi pe care i-am intervievat şi fotografiat. Am vorbit cu bărbaţii, femeile şi copiii care reprezintă indivizii din spatele acesto statistici. Sunt nişte oameni obişnuiţi care au pierdut tot ce au, inclusiv controlul asupra propriei vieţi şi acum îi paşte un viitor sumbru ca refugiaţi. N-au case, n-au siguranţa hranei, nici cea muncii sau a unei educaţii. Pe lângă asta n-au nici asistenţă medicală şi au familii extinse de întreţinut. Dacă vezi că ei au ales asta, nici nu vrei să-ţi imaginezi care era alternativa.

Acest conflict este foarte complex, iar răspunsurile vin foarte greu şi sunt dezbătute intensiv. Totuşi în timp ce noi analizăm Armata Liberă Siriană, se discută despre folosirea armelor chimice şi ramificaţiile unei astfel de intervenţii. Iar noi ratăm un adevăr simplu. În fiecare zi acolo mor civili nevinovaţi.

Zaatari Camp, Iardania. 30 Martie, 2013.

Urmăriţi-l, pe Giles on Twitter @gilesduley

Uite şi alte fotografii d-ale lui aici.

Şi mai citiţi despre el în acest articol:

Am vorbit cu fotograful care a călcat pe o mină în Afghanistan şi s-a întors

Traducere: Mihai Popescu