Chestii

Am vorbit cu un clarvăzător care rezolvă crime

Troy Griffin susține că a lucrat la mai mult de o sută de cazuri de persoane dispărute.

de Sarah Berman; translated by Bogdan Odăgescu
03 Ianuarie 2019, 5:00am

Imagini: Shutterstock / Wikipedia Commons | Colaj de Noel Ransome  

Sincer, înțeleg de ce s-ar face cineva clarvăzător. Majoritatea vor doar să ajute oamenii creduli să se despartă de bani spunându-le exact ce vor să audă. Te simți singur azi? Presimt un nou partener amoros în viitorul tău. Suferi după moartea cuiva drag? O aud pe mama ta venind și [masează tâmplele] vrea să știi că totul e ok.

Dar genul acesta de motivație nu i se potrivește atât de ușor lui Troy Griffin, care-și folosește talentele de „medium intuitiv” investigând crime. Susține că a fost angajat de mai multe departamente de poliție pentru a descoperi noi indicii în cazuri blocate și a avut parte de apariții media frecvente datorită viziunilor pe care le are când pune mâna pe poze ale victimelor sau ale locului crimei.

Ai putea spune că e un mod și mai dubios de a-ți folosi abilitățile de clarvăzător, dar treaba asta vine și cu al naibii de multe alte moduri în care să fii expus când inventezi rahaturi. Cu riscul ăsta în minte am povestit la telefon cu Griffin, care e în Colorado, să-l întreb de ce vrea să rezolve crime.

VICE: Tu îți zici „clarvăzător”?
Troy Griffin: Prefer medium intuitiv și detectiv clarvăzător. Motivul pentru care spun întâi intuitiv e pentru că nu sunt un mare fan al cuvântului „clarvăzător” și al reputației sale. Îl folosesc o mulțime de dilii. Nu citesc în cărți de tarot pe stradă, n-am glob de cristal. E vorba de viețile adevărate ale oamenilor, de-asta nu las uneltele divinației să mă ghideze.

Când ai început să-ți folosești abilitățile ca să rezolvi crime?
Mi-am descoperit darul la vârsta de 12 ani, dar când vedeam lucruri care urmau să se întâmple le catalogam drept deja vu. Nu mi-am cercetat intuiția prea mult următorii 30 de ani; când am primit o carte care mă învăța despre daruri chiar am aruncat-o. Apoi, după ce-am trecut de 40, eram în magazinul de suveniruri al unui prieten și mi s-a făcut cunoștință cu o femeie acolo. S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă sunt clarvăzător, și nu știu de ce, pentru că nu recunoșteam asta niciodată, atunci așa a ieșit că sunt. A zis că lucrează la un caz, cu un departament de poliție, pentru o familie. Mi-a dat un nume și un loc și m-a întrebat ce văd. I-am spus ce-am văzut, că nu era o persoană dispărută, că fusese lovită cu o țeavă. Am trecut prin toată treaba asta complet uimit de mine, nu știam de unde vine, dar îmi era atât de firesc. După vreo trei sau patru săptămâni am aflat că avusesem dreptate undeva între 98 și 99 la sută legat de caz. După un pic de introspecție m-am gândit, e reală treaba asta? E asta chemarea mea? Și discutând cu soția mea mi-am dat seama că șansele astea mi s-au deschis cu un motiv: poate că astea e chemarea mea. Acum am, probabil, vreo 30 de cazuri pe an, cu unele se poate să-mi vină totul într-o singură zi, unele durează mult mai mult.

Spui că ai lucrat cu detectivi adevărați, din poliție.
Da, lucrez cu unele deprtamente. Pentru polițiști ar trebui să fiu ultima opțiune, când n-au niciun indiciu. Am început cu familii care doreau să lucrez cu un polițist. Ei sunt cei care rezolvă delicte, nu eu. Le pot oferi indicii noi, o direcție și îndrumare, după care toate astea ajung la poliție.

E dispusă poliția să lucreze cu tine? Îi pot suna să le cer o evaluare?
Departamentele n-o să confirme că lucrez cu ei. Uite motivul. Am spus asta și pentru știrile de noapte de pe ABC, pentru Nightline: la fel ca în jurnalism, dacă dezvălui o sursă, probabil n-o să mai lucrezi cu sursa asta niciodată. La multe departamente e o chestiune de ego, îți dai seama dacă se află public că departamentul ăsta folosește un clarvăzător? O să aibă parte de multe reacții negative, ceea ce s-a întâmplat cu un caz precedent. Spun că cei din departament nu știu să-și facă treaba dacă discută cu un clarvăzător. Am un detectiv care nu crede neapărat în ce fac.

Cum începi de obicei când ai un caz nou?
Mă contactează familii din toată lumea. Nouăzeci la sută din cazuri ajung la mine prin familie. De ales, fac asta prin vizualizare la distanță, trebuie să mă conectez prin ochii victimei. Îmi arată poze, îmi spun ce s-a întâmplat, apoi trebuie doar să merg la ultima locație cunoscută și intuiția mă ghidează mai departe. Dacă nu mă conectez, nu merg mai departe. Nu vreau să dau oamenilor speranțe false. Fac asta cu sinceritate.

Detectivii din poliție merg pe teren, interoghează oameni, adună probe. Tu cum operezi?
Mă uit doar la poze ale victimei, ale ultimului loc unde se știe că a fost, lucruri de genul acesta mă pun în mișcare. Când călătoresc am cele mai puternice viziuni. Pot începe să am parte de o grămadă de anxietate și să transpir, la modul visceral, și respir greu. Asta-mi spune că simt ceva și că trebuie să îmi dau seama ce simt. O să-ți dau un exemplu, din Sunbury, Pennsylvania, unde m-a contactat poliția pentru un caz vechi de 28 de ani (Nota editorului: VICE a contactat poliția din Sunbury, care a refuzat interviul pentru acest articol). Noul șef de acolo e la secție de doar câțiva ani, a prins o pistă că potențiala victimă ar fi fost îngropată într-un perete al unei fundații de beton. A făcut rost de mandat și credea că a văzut un dinte în beton. Au spart zidul să vadă dacă sunt pe drumul cel bun. I-am spus să-mi zică de tocătorul de lemne, bănuiau că fusese tăiată-n bucăți, pusă în tocătorul de lemne, amestecată cu ciment și rumeguș. În următoarele săptămâni îmi amintesc că i-am zis să-mi spună de bijuterii. Suspectul e un fost detectiv din oraș care a fost dat afară pentru delapidare și amanetarea de bijuterii furate. Am găsit un suspect care locuiește în același oraș și a fost la același liceu. Deține o firmă de construcții și a făcut pușcărie pentru amanetarea de bijuterii furate. Jobul meu a fost să le dau numele acestui nou suspect. Uite pe altcineva conectat. Ia-i un interviu.



Dacă dai nume de suspecți, sigur ești îngrijorat că ai putea să nimerești pe cineva nevinovat, nu?
Mă îngrijorează treaba asta, dau numele doar când sunt destul de sigur pe mine. De asemenea, e de datoria departamentului de poliție să interogheze și să investigheze, eu doar le dau un nume. Treaba cu mine e că trebuie să pot să mă suport noaptea când vreau să adorm. N-o să spun nimic până n-am destule încât să zic „uite un om de care vrei să te interesezi”.

De ce te implici în cazuri de crimă? De ce nu ajuți oamenii în alte moduri?
Cred că m-a atras din cauza acelei întâlniri din magazinul de suveniruri. M-a intrigat, iar eu mă plictisesc repede, mă implic doar în lucruri care au un sens. Multe alte cazuri pur și simplu nu au un sens profund pentru mine. De exemplu, primesc telefoane și oamenii îmi spun „fiica mea a fugit cu iubitul ei, o poți găsi? Are 22 de ani”. Ei, în fine. Trebuie să fac ceva cu sens și de care să mă pot lega. Alte chestii nu sunt pentru mine. Fac citirile astea pentru a le oferi oamenilor un final de capitol, pentru a-i ajuta să treacă peste. Familiile astea trec prin așa de multe.

Se pare că te urmăresc destul de mulți oameni din media...
De obicei pentru că familiile dau ponturi presei sau pur și simplu scapă vorba că urmează să ajut. Lucram la un caz în Ohio și a venit presa buluc peste mine, din păcate. Pe de o parte e și bine pentru că aduce cazul înapoi în atenția publicului, iar uneori oamenii chiar sună cu mai multe informații. Există avantaje și dezavantaje.

Media a ajutat în diverse moduri. În cazul Kelsie Shelling, poliția din Pueblo avea dosarul de patru ani. E vorba de o fată de 21 de ani, gravidă în două luni, care a mers să-i arate iubitului ecografia și nu s-a mai întors. Mama ei locuiește la patru ore distanță și mergea acolo să-i caute cadavrul. A cerut transferul cazului la biroul de investigații al statului Colorado, dar la fel ca-n majoritatea cazurilor, trebuia să fie trimis de către departamentul local de poliție. I-am trimis un mesaj șefului poliției locale. La o săptămână după ce a apărut interviul meu de pe ABC, au transferat cazul.

Am mers în Pueblo împreună cu mama, m-a dus la casa bunicii lui, eram în curtea din spate și pur și simplu am simțit, foarte tare, că e ceva acolo, știam că fusese în pivnița de acolo la un moment dat. Am mers mai departe pe stradă și am dat de un canal, am avut o viziune acolo. Mă uitam prin grilaje de canal, am simțit că erau acolo. După ce i-am ajutat să mute cazul la biroul statal, au întors pe dos curtea aia a bunicii și au găsit probe. Au săpat și în canalul acela.

Ce le spui haterilor care sunt sceptici și cred că n-ar trebui să-ți bagi nasul în anchete?
Celor care cred că nu ar trebui să mă implic, să știți că totul se reduce la faptul că vin cu intenții bune și simt că fac o diferență. N-am fost niciodată la cursuri de dezvoltare [de clarvăzători], nu merg la ședințe de spiritism, sunt chestii prea întunecate pentru mine. Nu o să le dau oamenilor nicio speranță falsă, eu doar le spun ce îmi vine sau trece prin minte. Jobul meu e să ajut oamenii să meargă mai departe, să treacă peste, să închidă un capitol. Asta n-o să se întâmple cu familia când are loc o crimă, dar dacă pot să mă implic și să ajut o persoană să meargă mai departe, o să fac asta.

Acest interviu a fost editat pentru claritate și stil.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.

Tagged:
crime
investigatie
ajutor
familii
detectiv
disparitii
clarvazator