S-ar putea să ai depresie, fără să-ți dai seama

Monique Judge, de 46 de ani, se descrie drept „o introvertită extrovertită”. E constant activă și are situaţia sub control la muncă, se duce regulat la cursuri de yoga și iese adeseori cu prietenii ei, chiar dacă preferă să se relaxeze în fața televizorului acasă. Dar acum șapte ani, după ce a urcat rapid în ierarhia carierei în domeniul finanțelor, a început să se simtă constant obosită. Când nu muncea, nu se putea mobiliza să coboare din pat. În schimb, zăcea în pat toată ziua, dormind în reprize. O prietenă i-a recunoscut simptomele și, în cele din urmă, i-a recomandat lui Judge să se ducă la un doctor. Diagnosticul, după cum s-a dovedit, era depresie.

„Încă mai am momente foarte proaste”, spune Judge. „Mi-am dat demisia de la jobul ăla și am o poziție excelentă în cariera actuală, dar mereu plutește deasupra mea un nor pe care încerc să-l evit și pe care poate nici nu-l poţi vedea din exterior.”

Ăsta e chinul pentru milioane de americani care suferă de depresie: sunt întotdeauna „pe fază”, din cauza presiunii mari de la job, privați de somn, și se simt ca și cum, pur și simplu, trebuie să continue să țină capul sus. Mulți nu-și dau seama că depresia poate da târcoale în timp ce-ţi permite să faci ce e de făcut, dar te privează, în același timp, de capacitatea de a-ți trăi viața din plin.

Există nouă tipuri diferite de depresie cu care cineva poate să fie diagnosticat, conform Manualului de Diagnostic și Statistici despre Tulburările Psihice (DSM-5), folosit de experții în sănătate psihică. Deși „depresia ultra-funcțională” nu apare ca termen oficial pentru niciunul dintre ele și a fost dezbătut pe platformele sociale, e expresia folosită de persoanele precum Judge ca să-și descrie tulburarea. Parţial, motivul pentru asta e că nu corespund imaginii stereotipice a persoanelor deprimate, cea prezentată în reclamele de antidepresive și dramele TV. Poate că nu lipsesc de la muncă, nu se retrag din activitățile sociale, nu se simt lipsiți de speranță și nici nu plâng în continuu. De fapt, e posibil să fie studenți de top la facultate, directori de afaceri, medici, jurnaliști, angajații unei noi afaceri sau oricare dintr-o gamă largă de indivizi aparent încrezători și de succes.

„Depresia e o boală foarte eterogenă”, spune Michelle Craske, profesoară de psihologie și psihiatrie la UCLA. „Ia forme foarte diferite în funcție de gravitate şi de modul în care se prezintă în simptomele propriu-zise. N-ar trebui să excludem formele mai blânde, pentru că e tot o luptă și e la fel de important să te tratezi”, spune aceasta.

La prima vedere, depresia ultra-funcțională pare mai ușor de gestionat, dar poate să persiste ani de zile, ducând la dizabilități funcționale mai mari de-a lungul timpului decât episoadele acute de depresie majoră, spune Craske. Studiile au arătat că stima de sine scăzută, lipsa de energie, iritabilitatea și diminuarea productivității, cu care vine la pachet depresia persistentă, sunt asociate cu disfuncții sociale importante pe termen lung, spitalizări la psihiatrie și cote mari de tentative de sinucidere. Și, în mod ironic, depresia persistentă îi expune pe oameni la riscul unor episoade depresive grave, cu simptome mai severe.

Dar stigmatul care înconjoară tulburările psihice - sau orice formă de slăbiciune - îi împiedică pe oameni să-și dezvăluie stresul față de prieteni și colegi. În unele cazuri, minoritățile etnice și rasiale, precum și populațiile de imigranți, se pot simți chiar mai presați să-și ascundă boala cu glume și râs. „Dacă recunoști că ești deprimat sau ai o problemă de sănătate psihică, oamenii din afară, care nu se confruntă cu așa ceva, te etichetează automată drept nebun”, spune Judge.

Asta înseamnă că s-ar putea ca multe persoane care au nevoie de ajutor să nu-l ceară niciodată. S-ar putea să nu știe nici măcar cum să-și identifice propria depresie. E o trăsătură îngrijorătoare, pentru că depresia nu discriminează, spune Srijan Sen, psihiatru la Universitatea din Michigan. Cam 20% dintre americani se pot aștepta să dezvolte tulburări afective (care includ toate formele de depresie și tulburare bipolară) de-a lungul vieții. Cu toate astea, jumătate dintre americanii care suferă de depresie nu se tratează pentru respectiva tulburare.

Când Sen era student la medicină, unul dintre prietenii lui din copilărie, care era rezident, s-a aruncat de la balcon într-o încercare de a-și lua propria viață. Prietenul lui Sen - care acum lucrează ca medic în Canada și care a cerut să îl numim „Dr. K” - nu i-a dezvăluit rectorului, decanului sau colegilor rezidenți că suferea de depresie. „Există o frică de consecințe, de ce are să se întâmple dacă vorbești deschis despre boala ta”, spune K. „Te întrebi dacă facultatea o să facă ceva, dacă supervizorii tăi o să-ți pună abilitățile sub semnul întrebării, dacă consiliul medical o să-ți ia licența, o să-ți limiteze dreptul de practică și așa mai departe.”

Multe dintre chestiile care-i fac pe oameni susceptibili la boli psihice tind să fie aceleași calități care-i fac lideri în domeniile lor. Oamenii predispuși la boli psihice sunt mai degrabă atenți, empatici, dispuși să fie vulnerabili și deschiși la experiențe diverse, spune K. Asta l-a determinat pe Sen și pe alți psihiatrii să-și concentreze studiile asupra înțelegerii căilor biologice care contribuie la depresie. „Pe măsură ce progresăm, începem să înțelegem că depresia e la fel de condiționată biologic ca și diabetul, hipertensiunea sau cancerul”, spune acesta.

De curând, oamenii de știință au constatat că depresia se moștenește într-o mare măsură. Cu alte cuvinte, tendința de a deveni deprimat e aproape complet genetică în aproape jumătate din toate cazurile. În alte împrejurări, nu e chiar deloc genetică. Și, uneori, e o combinație de factori genetici și psihologici sau fiziologici, cum ar fi traume din trecut, schimbări majore de viață, boli cronice și dereglări hormonale.

Encefalogramele oamenilor cu depresie ultra-funcțională persistentă mai arată și că regiunile asociate cu introspecția sau gândirea ruminativă sunt hiperactive. Regiunile astea, printre care una numită Rețeaua Modului Automat, ar putea să constituie baza gândurilor negative despre sine. Studiile au indicat că anumite medicamente, meditația și psihoterapia contribuie toate la îmblânzirea acestor rețele excesiv de active.

Dar psihiatrii nu pot să indice o encefalogramă, un test genetic sau alt biomarker și să zică: așa arată depresia. „Ăsta e visul”, spune David Hellerstein, cercetător în psihiatrie la Institutul Psihiatric al Statului New York. „Asta e o chestie pe care poți s-o faci în multe alte domenii medicale, dar nu în psihiatrie, din cauza varietății depresiei și a numeroaselor tipuri diferite de boli care intră în categoria depresiei.” E și motivul pentru care tratamentul farmaceutic al depresiei e atât de incert, spune Hellerstein.

Când psihiatrii prescriu tratament medicamentos pentru depresie, de obicei antidepresivele sunt prima lor variantă. Medicamentele astea vizează serotonina, o substanță chimică din creier care afectează dispoziția. Adeseori au efecte adverse neplăcute și nici nu produc vreun efect util la aproape două treimi dintre cei afectaţi. Atunci, pacienții trebuie să încerce un alt medicament sau să folosească o combinație de medicație și psihoterapie, spune Hellerstein. Poate să dureze până ajungi la tratamentul potrivit.

Judge, care locuiește acum în Los Angeles, spune că au ajutat-o yoga și psihoterapia. „Depresia e o chestie pentru care poți primi ajutor și există oameni pe lume care trec tot prin asta”, spune ea. Poate fi extrem de util să vorbești cu un psihiatru, un prieten sau o rudă. „Dacă te duci la Planned Parenthood, medici de acolo o să-ți pună întrebări legate de sănătate și o să aibă grijă de tine, dar genul ăsta de servicii și înțelegere ar trebui să fie și la dispoziția persoanelor cu probleme de sănătate psihică.”

Articolul a apărut iniţial pe VICE US.