Tot ce-am înțeles despre sport și România după tot ce-a făcut Simona Halep

Sunt câțiva oameni care te pot face să fii scârbit de orice sport, fie că e curling sau fotbal, fie că sunt lupte între bărbați într-o cușcă ori tenis. Cu siguranță nu ne distrează și nu ne fac ziua mai bună aceleași lucruri, dar uneori se găsesc chestii comune. Să zicem că acum e tenisul, unde Simona Halep a reușit să ajungă numărul 1 mondial la tenis feminin, adică acolo unde România n-a mai fost niciodată.

Nu mai știu de ce, dar eu când am aflat de sportul ăsta aveam vreo 10 ani și urmăream meciurile României în Cupa Davis. Cred că era cool sau oamenii vorbeau mult de meciurile alea, așa că am încercat să înțeleg cât de cât regulile, cam cum aproximezi o limbă din ce știi în a ta. Am înțeles la vremea aia cum merge treaba, cine dă mingea cui și de ce stau câte doi sau patru oameni sub soare și-și dau pase cu bătătorul de covoare peste fileu.

Mayweather vs. McGregor

Mi-a pierit interesul la fel de repede, la fel ca de fotbal, că nu poți să te iei în serios și în același timp să fii un om care investește timp, suflet, voce și bere ca să urle spre TV când alții nu fac ce trebuie, indiferent de ce competiții vorbim. Sunt, cumva, respectabili fanii adevărați, dar sunt puțini și pe cărarea lor. Dar așa e cu sportul și e cam la fel în toate țările: fac unii o treabă și e bună până când pierd, iar că-i zici baseball, tenis, bob sau fotbal e doar o chestiune de formă. Și normal că totul e între eșec și succes, că d-aia ca oameni am descoperit focul, curentul electric și internetul.

Am vrut ce era mai bun și am tras până am găsit. Așa, la sport, teoria e bună: cel mai capabil câștigă, restul rămân într-un almanah al sportului respectiv și-i mai amintește câte un comentator uneori.

Problema acum cu tenisul și Simona Halep e că ea are succes și țara asta nu. Treaba era cam așa și în 2014, și în 2017, când juca finale la Roland Garros, dar este o moștenire de pe vremea echipei lui Hagi care mai bătea ceva pe la Mondiale și Europene. Și așa, ca un bulgăr, au tot fost adunate de români performanțe mai mari sau mai mici prin afară.

Cum țara bate pasul pe loc, locuitorii ei s-au gândit să ceară de la un sportiv privat (că România nu mai e Republica Socialistă Română) să facă ceva mai mult decât pot ei. Sau măcar să spere la mai mult.

Asta e prima chestie stupidă: sportul e un divertisment unde contează mai mult calitățile fizice decât modul în care o persoană se poate face de râs prin chiloțăreală sau poate lua palme peste cap de la Guță într-un late night show. E de muncit pentru performanță, iar la final e și pentru public, că ăla aduce bani indirect sportivului. Și publicul ăsta cere uneori mai mult decât ar trebui sau i-ar trebui.

În 2017 pare însă mai greu să te bucuri de sport ca divertisment și trebuie să-l iei în cel mai serios mod și să-l tranșezi, să te frămânți. O să amintesc de Halep că ea e acum în centrul atenției. În zona preocupaților intră oamenii care scriu pe Facebook la ei, dar cu adresare directă la Halep, cu formulări de tipul: „Simona, știu că poți" sau „Simona, o să treci peste", care sunt serioase, dacă ai cinci ani și-i scrii lui Moș Crăciun. Normal, e vorba de băgat în seamă cu cercul restrâns de cunoștințe, dar tot este o molimă care lovește din ce în ce mai mulți oameni.

Pe lângă ăștia de pe Facebook sunt cei care scriu în presă și au și ei mesaje. Ei măcar scriu pentru trafic, dar asta nu anulează penibilul. În 2014, când Halep avea finala la Roland Garros, am petrecut-o în Centrul Vechi prin câteva baruri. Într-unul dintre ele era o fată de la o televiziune și purta tricou cu mesajul: „România te iubește! Hai, Simona!". Mesajul ăsta, și altele similare, e la fel de util ca o umbreluță de cocktail într-un muson.

Peste toți ăștia sunt suporterii de ocazie și analiștii care știau deja ce o să se întâmple. N-am nimic cu suporterii, în general, că te dai fan și ești parte dintr-un grup, te simți mai bine cu tine. Te anturezi cu vreo cinci - șapte prieteni și finala lui Halep e motiv de bere, urlat la televizoare și dat cu pumnul în masă.

Nașpa sunt suporterii care amenință că-și retrag susținerea onorifică, că ei s-au săturat de eșecuri, de parcă aportul lor ar face o diferență în jocul unui sportiv. Sunt ca ăia care renunță la Facebook lunar. Analiștii, sau criticii, sau maeștrii în ai sportului și scrisului, sunt cam la fel, numai că mai nașpa, pentru că ei au pretenția să fie luați în serios, când nu spun decât evidențe.

În ciuda acestor oameni care mai umbresc câte un eveniment, m-am gândit câteva minute și nu mi-a venit în minte nimic mai frumos pentru om decât sportul. Poți să faci aproape tot ce vrei când vine vorba de el, de la bătăi pe stadioane la spart semințe cât stai în chiloți și bei ceva.

La cât de mișto e sportul ca activitate, atât de greu e pentru oameni să înțeleagă că-i fără miză după ce s-a terminat. Mai comentezi, mai spui una-alta, dar odată ce s-a-nchis tabela, asta a fost.

Dacă ai pariat e și mai nașpa, chiar pui suflet, dar restul n-au treabă, viața merge înainte la fel. Apoi, îți mai dă ocazia să legi o conversație, să tai timpul ăla mort cu niște cuvinte goale. Eu am reușit să discut vreo două ore cu un tip pe care nu-l știam doar pe baza aproximărilor din sportul românesc: ăia merg bine, ăia nu, ăia l-au transferat pe ăla, HaiHalep! Dacă știi câteva nume și momente din fiecare sport, întreții decent o seară cu un socru, cumnat sau necunoscuți. Și asta e marea frumusețe, că până să ne bucurăm de performanțe care nu-s ale noastre, ar trebui să ne bucurăm de ce avem direct ca beneficiu de la sport.

În timpul finalei Simonei din vară am văzut poze din Herăstrău cu oameni strânși în fața unui ecran imens, iar scena era repetată în piața din Cluj, pe un ecran de la TIFF. E o chestie mișto să faci oameni să colaboreze fie și doar pentru a se uita la un meci de tenis pe care două treimi nu-l înțeleg. Acum nu știu cum s-au bucurat, că n-a fost frumos și n-a fost finală, dar probabil au avut ceva veselie.

E greu al dracu' și e plictisitor, că doar jucătorii buni - vreo cinci, hai opt - fac spectacol și ai ce să admiri. Altfel, sunt răgete, opinteli, mingi lovite, rachete date de pământ, pauză, apă, arbitru, hai acasă. Dar să vezi vreo sută de oameni (poate mai mulți, mai puțini) că se adună la o activitate de divertisment la comun e mișto, te integrezi, cât de cât ești la curent cu actualitatea și, cât se poate de pragmatic, e cea mai bună scuză când n-ai ce face și cu cine. Te camuflezi excelent în animal social.

După toate astea rămân aproximativ aceleași lucruri: sportivii trag pentru ei, noi dăm banul pe consumabile: mici, semințe, un TV, băutură, o ieșire în oraș și ne mai destindem. Asta nu oprește o bună parte din români simt că li se cuvine și lor ceva din reușitele sportivilor. S-a umplut netul de opinii despre Simona Halep și ce să facă în viitor. CTP e ba lăudat, ba criticat în continuare. Pe partea cealaltă echipa de fotbal e luată la șpiț pe unde e prinsă, dar parcă nici nu mai sunt glume de făcut, că prea pierde de câțiva ani. Așa că rămâne fata asta să poarte toate speranțele oamenilor.

Probabil că Halep va fi noua Nadia (sau p-acolo), bravo ei, sigur se va bucura de performanțe și bani. E mai nașpa de poporul ăsta că așteaptă oameni de-ăștia cu care să se dea mare în fața altora, când singurele avantaje sunt alea dintr-o sâmbătă de vară sau de toamnă când te crezi suporter lângă un șpriț, iar câteva ore viața e mai bună.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook.