Ce am învățat despre români de la emisiunea „Ce spun românii”

E adevărat, nu prea știu ce-i cu emisunile la fel de bine poate cum o faci tu, dacă stai mai mult ca mine agățat în lumea asta colorată pe care o oferă divertismentul autohton. Nu sunt prea multe emisiuni la care să mă pot uita până la capăt, fără ca, pe parcurs, să am un mic proces de conștiință: „Ăsta sunt ca om? Ce fac cu viața mea?!?” Dar poate televiziunea are și scop educativ. Așa c-am încercat să învăț ceva.

M-am uitat la Ce spun românii, show-ul prezentat de Cabral Ibaka, când eram pe canapea la dentist și îmi așteptam rândul. Nu mi se încărca nimic pe net și mă simțeam de parcă, odată ce-am pășit în cabinet, probabil m-am teleportat într-o altă dimensiune, în care tot ce exista era un TV agățat de un perete din care se auzea „Și acuuum, Cabraaal!”. Automat m-a dus cu gândul la vremurile alea bune cu Florin Călinescu și chestiunile lui.

La început, nu știam ce să cred despre emisiunea asta, că mai dădusem random de ea când încercam să îmi dau seama ce are telecomanda de nu se comportă civizilat, dar atât. Nu am privit-o niciodată în profunzime. Pe scurt, e ca orice show de cultură generală, doar că ai e vorba de niște cultură de-aia de bază, a poporului, un mix între credințe, regionalisme și românisme.

De reguli te prinzi pe parcurs, nu trebuie să le ai învățate dinainte. E vorba de două familii care încearcă să ghicească cât mai multe variante corecte pe care le-ar fi putut da alții. Așa că, de acum înainte când o să îl auzi pe Cabral că zice „am întrebat 100 de români“, vei ști că urmează cel puțin câteva răspusuri absolut ridicole. Nu spun asta ca să jignesc pe cineva, că nici familia mea n-ar fi mai brează într-o situație de genul.

Pentru că mereu m-au amuzat situațiile de tip vox populi, adică atunci când toată lumea își dă cu părerea, am continuat să mă uit la Ce spun românii câteva zile la rând, până când a devenit o obișnuință, mai ales seara.

Am înțeles destul de rapid că trebuie avut grijă cu show-urile televizate de genul, pentru că pot da dependență. Mai ales dacă te uiți pe bune sau uiți c-ai ajuns acolo doar pentru caterincă.

În ultimul episod pe care l-am prins au fost protagoniști cei din familiile Petcu, formată doar din femei, și Ghimpău, ceva mai mixtă. Cabral a intrat în rutină pe o melodie de tip colindă – da, deja, după care și-a făcut clasicul număr de semi-stand-up ca să-i mai încurajeze și destindă pe concurenți.

Românii nu au frică de penibil. Bine, ăia care apar de bunăvoie și nesiliți de nimeni în fața camerelor de filmat, să ne înțelegem. A fost suficient să ciulesc nițel urechea la descrierile citite de Cabral despre concurente. Aura, una dintre ele, a spus că „e sufletul petrecerii, îi place să danseze, dar singură”. Oricât s-ar fi făcut prezentatorul protevist că-i pică fața sau că încearcă să o intimideze cu replici de genul „ai mai văzut negri de aproape?”, nimic nu părea să o deranjeze, cu adevărat.

Românii sunt mai motivați când sunt în familie. Recunoaște, de câte ori nu ți s-a întâmplat și ție să fii la o masă în familie și să te întrebe maică-ta sau altă rudă ceva de față cu toate neamurile, doar ca să le arate cât ești de deștept. Așa e și cu oamenii ăștia veniți în emisiunea lui Cabral.

Se fac mai deștepți unii pe alții ca să găsească răspunsuri mai valoroase-n puncte, că poate-poate așa nu s-or da pe drame mai târziu, la încheierea filmărilor. E mișto să vezi concurenți care brusc prind curaj doar pentru că se află printre ai lor.

Românii ar putea scrie un manual cu adevăruri pe care le cred doar ei despre lucruri și viață, în general. De multe ori i-am văzut cum își dădeau seama pe loc despre cum funcționează unele obiecte sau societatea. Chestia asta li se poate citi din expresia feței.

În ultima ediție, cu cele două familii de mia sus, am văzut cum două tipe adversare se blochează la întrebarea: „Ce face soțul atât de bine astfel încât soția să îi spună sunt mândră de tine?” Prima variantă a fost, în mod evident, „reparații în casă”, la care s-a adăugat și un „daaa” rostit în cor de glasuri feminine, venite din așa-zisul public din sală.

Românii au dreptate chiar când n-au. În tipul ăsta de emisiune, când prezentatorul te întreabă „ești sigur?”, uneori e mai bine să schimbi. Am putut observa că mulți au oferit aceleași răspunsuri ca rudele lor, de dragul conversației. Așa s-a întâmplat și pe la începutul episodului, când am auzit „chitară” de câteva ori, la o întrebare de genul: „La ce instrument muzical exersează vecinul?” A dat cu la fel de multă eroare pe tabelă de fiecare dată.

Românii (încă) sunt misogini. Nu e un misoginism din ăla chiar pe față, dar mai sunt aruncate și câteva oale, gospodine sau principii de viață de genul: „Ce, ea e femeia, eu sunt bărbatul, ea trebuie să facă”. Știi cum e, oricât de subtil ar fi elefantul din cameră, tot e acolo. Legat de treaba asta, am avut exemple din edițiile anterioare la care m-am uitat, în care concurenții încercau să își arate capacitatea, deși chiar nu era cazul. Că suntem la o emisiune de familie, mai chill, așa, nu e rost de vreo harță ca la Insula iubirii. Chestia asta cu misoginismul iese la suprafață când sunt adresate întrebari în special pentru cuplurile din fața pupitrelor.

Suntem o nație diversificată, ca salata boeuf, cu de toate, dar după gust. Mulți s-ar grăbi să spună că asta ne face autentici, ca entitate și popor. Da, poate fi adevărat, dar e o regulă care parcă nu prea se mai aplică după ce te uiți zeci de minute la o emisiune din nișa asta. Ce-i mai curios e cum o emisiune ca asta poate să alunece rapid în două direcții: habarnism despre societate, per total, sau stereotipuri grosolane. Nu cred că ne displace, ca popor, vreuna dintre opțiuni.