Am văzut 10 filme proaste de anul ăsta ca să n-o faci tu

Articolul a apărut inițial pe VICE Canada

A sosit momentul ăla din an în care refulez pe toate filmele ce mi-au mâncat timpul pe nedrept. Ținând cont de jobul meu, „jurnalist care scrie despre filme”, am pierdut o grămadă de timp anul ăsta, deși am încercat să evit pe cât posibil filmele de la care mă aștept să fie niște gunoaie.

Deci, un avertisment despre lista mea de „cele mai proaste filme”: nu am stat să caut toate mizeriile scoase, iar pe unele le-am vizionat din obligație. Chiar și așa, să știi că anul ăsta n-a dus lipsă de mizerii. Ideea e că am disprețuit orice secundă din aceste filme, până în punctul în care am ajuns să salivez la ziua când voi putea vomita tot disprețul în public. Deci să începem lista filmelor pe care sper că le-ai evitat în 2018.

În noaptea cu Super Bowl, echipa mea Eagles îi făcea praf pe Patriots (fericiți cei săraci cu duhul), iar în pauză au băgat trailerul ăsta criptic. Bag de seamă logo-urile de la J.J. Abrams Bad Robot productions, clipul din 2008 cu Cloverfield (bunicel) și, bam, la sfârșit apare David Oyelowo din Selma și actrița aia britanică… Gugu Mbatha-Raw, din episodul Black Mirror: San Junipero (bun). Și ce dracu' e chestia aia fără corp care mișună pe braț? De-abia aștept.

După vizionare și o perioadă de reculegere, am analizat absurditatea din Cloverfield Paradox, care credeam că va avea succesul unui album Beyonce, la o scară pe care nu am mai văzut-o din sezonul 8 al serialului X-Files (nu e Mulder?!). Da, poate povestea unui grup de oameni care încearcă să rezolve criza de energia a Pământului prin tot felul de chițibușuri multidimensionale pare interesant, dar filmul ăsta a vrut atât de mult să se cace pe el, încât a ieșit atât de tot rahatul.

A vrut să fie o echipă spațială cool, cu scene de gravitație spațială care ignorau legile gravitației spațiale. Așa că m-am întrebat: cum de nimeni în tot procesul îndelungat de a face filmul ăsta nu s-a gândit să oprească tot și să spună: filmul ăsta nu pare un episod al dracului de lung din Andromeda? Cum de a putut cineva să pună scenariul ăsta pe hârtie? Cum au putut să facă o sesiune de brainstorming din care să iasă asta? Cum naiba a trecut de editare? Ce dracu' s-a întâmplat acolo? Ce film de rahat.

Filmul ăsta m-a durut. E ca și cum un restaurant ar servi un mic rotund și două felii de pâine și ar avea tupeul să spună că e un hamburger. De când m-am uitat la film și până când am scris recenzia despre povestea extraterestrului prietenos care a murit în anii '90, am tot dezbătut cu persoane iraționale, că chifla de carne poate fi considerată un hamburger de sine stătător, fără pâine. Nu-mi pasă cât de populară e chestia asta în China sau cât de mult îți place gustul cărnii cu sare și piper, nu poți spune că mănânci un burger.

Prima oară când l-am văzut, pot spune că mi-a plăcut, în mare. Adică, extraterestrul ăla purpuriu Thanos a aruncat cu Luna în jumătate din echipa Avengers. Avea o piatră a timpului, ce dracu'. Putea oricând să se întoarcă în timp și să-i omoare pe Avengers. Avea o altă piatră care altera realitatea și putea să o folosească ca lumea să nu mai aibă nevoie de resurse. Așa, salva poporul nativ de la suferință sau nu mai știu ce rahat. Dar nu, planul lui măreț era să distrugă jumătate din Univers, ca o soluție temporară.

Niciun erou nu s-a sinchisit să stea de vorbă cu omul meu și să-l întrebe dacă nu ar fi mai bine să rezolve problema, decât să scape de victimele presupusei probleme. Dar, ce să vezi, nimeni nu-i spune asta lui Trump și nici lui Thanos. Încă o mizerie.

Ar fi trebuit să mă aștept, ținând cont că vedeta filmului e Jennifer Lawrence. Da, e plăcută, dar în același timp are o înclinație fantastică de a juca în toate filmele pe care le disprețuiesc. Mi-e greu să nu fac astfel de asocieri, indiferent că e vorba de franciza X-Men, Passengers sau Mother!. Așa că pe lista asta se alătură și Red Sparrow, care continuă tradiția de a perpetua stereotipul de balerine rusoaice devenite spioane.

Cum de știu că e vorba de ruși? Vocile groase a la Ivan Drago, perucile blonde și violența/sexismul gratuit, menite să întărească stereotipul de asasini brutali. Cu zero chimie sau carismă, oamenii ăștia sunt la fel de plictisitori ca răufăcătorii din anii '90 (care evident, sunt toți ruși).

Nu pot să dau vina decât pe mine însumi, pentru că m-am uitat la ăsta. Probabil că mi-a plăcut ceva la Jurassic Park, altfel nu înțeleg cum am putut să fiu atât de naiv în a crede că, poate, cine știe, această continuare de Chris Pratt nu va fi atât de stupidă. Poate că niște dinozauri CGI care dau năvală în vila unui miliardar nu e atât de imbecil pe cât sună. Și, poate că, toată chestia cu dinozaurii armați nu va fi un complet dezastru. A fost, este și am greșit.

Eu am fost fan al poveștii despre răzbunarea pe clasa upper west side din New York, cu Charles Bronson, un arhitect devenit justițiar. Dar cu siguranță nu sunt un fan al remake-ului. În primul rând, tipul de acum e chirurg (Bruce WIllis), probabil pentru că știe cel mai bine cum să omoare un om, habar n-am. În plus, au înlocuit piesa fantastică a lui Herbie Hancock cu AC/DC’s „Shoot to Thrill" și „Back in Black", parcă de-al dracului. Nu, nu mă deranjează dacă un tip alb își rezolvă problemele cu o armă, dar măcar să o facă bine. Nu ai cum să fii anost și neinspirat în astfel de circumstanțe. Ca expresia facială a unui Bruce Willis la 60 și ceva de ani, filmul ăsta există la intersecția dintre obosit, plictisitor și enervant.

Motivul pentru care persoanele ca mine se duc la astfel de filme nu are nimic de-a face cu descoperirea condiției umane sau nu mai știu ce fandoseală, ci e vorba despre bătaie între roboți și monstruozități uriașe. Asta-i tot. Guillermo del Toro a înțeles asta în 2013, cu Pacific Rim, dar regizorul Steven S. DeKnight nu a înțeles. În mare parte e doar zgomot de fundal și termeni militari, cu secvențe în slow-motion care pretind a fi câtuși de puțin distractive. Nu sunt. Nici măcar John Boyega nu a putut să salveze filmul ăsta.

Trebuie să fii la un nivel foarte jos ca să mai scoți încă un film prost cu Robin Hood. Așa că am vizionat filmul ăsta ca și cum aveau pistoale în loc de arcuri cu săgeți. Am făcut și o comparație destul de coerentă între o carabină semi-automată și auto-săgețile. Și cu un Taron Egerton (pe val cu post-mileniali) în rolul lui Robin Hood, cum ar putea să dea greș. Ei bine, a dat cu mucii în fasole. Acțiunea nu are niciun sens, e atât de absurdă, încât mă enervează. Filmul ăsta a încercat din răsputeri să fie hip, încât s-a pierdut pe drum.

În Deadpool 2 mi s-a părut destul de enervant Ryan Reynolds. M-a supărat atât de tare, încât am scris un întreg articol despre acest actor glorificat, dar nu a fost publicat. Da, bine, poate nu era cea mai bună scriere, dar dau vina și pe fanii Reynolds de la VICE. Ce pot spune de bine despre Deadpool 2 e că a plusat cu acțiune, poante și nu s-a chinuit să se reinventeze. Deși creația originală avea nevoie de unele ajustări.

Orice glumă de familiști poate fi amuzantă, o dată și doar atât. Iar personajul lui Reynolds auto-disprețuitor ar putea să și-o ardă mai smart decât la nivelul umoristic a unei glume cu bășini. Dar na, eu sunt critic. Eu am renunțat de mult la sufletul meu, deci sigur nu fac parte din publicul țintă.

Eu sprijin ideea unui Jason Statham care se bate cu un rechin uriaș, dar Meg nu e distractiv în sensul unei parodii, ci se ia prea în serios. A vrut să intre într-un local simandicos, îmbrăcat într-o salopetă. Nu a înțeles că dacă vrea să fie un divertisment de calitate prin lipsa intenționată a unui aport artistic, The Meg, cu toate fandoselile de pe mare, nu se identifică cu așa ceva.

Urmărește-l pe Noel Ransome pe Twitter.