Tu mai ai motive să crezi în România în 2019?

Trăiești probabil cele mai bulversante vremuri de la Ceaușescu încoace. Te-ai bucurat că politicienii corupți au ajuns în închisoare, iar acum afli că au fost condamnați de complete ilegale de judecători (motiv pentru care sunt eliberați pe bandă rulantă). Te-ai bucurat că în România au venit companii multinaționale să facă afaceri, iar acum guvernanții îți spun că străinii sunt diavolul pe pământ. Ai ieșit bucuros la proteste, ca să-ți strigi drepturile în stradă, dar pesediștii îți spun că, de fapt, te-a plătit Soros să faci asta. Ce motive de optimism ai mai avea într-o astfel de țară, în care totul a devenit relativ, iar adevărul nu pare să mai intereseze pe nimeni?

Ai auzit probabil la fel de des ca mine că nu mai există nicio șansă pentru România, suntem condamnați la nefericire și la sărăcie și, în mod cert, 2019 va fi cel puțin la fel de prost ca 2018. Nu știm dacă așa vor sta lucrurile, oricum înțeleg că și vrăjitoarele au părerile împărțite în privința asta. Până să ajungem însă la ele, am întrebat editorii VICE Romania dacă mai au motive să creadă în țara asta la anul. Uite ce au răspuns:

Am auzit destul de des în jurul meu oameni care spun că nu mai există nicio șansă pentru această țară și că, atâta vreme cât PSD-ul este la putere, singura soluție este emigrarea. Eu le-aș zice că, dimpotrivă, emigrarea este un motiv de optimism, nu de îngrijorare. Faptul că putem pleca oriunde pe această planetă, iar acest drept nici PSD-ul nu ni-l poate lua, arată că fiecare dintre noi își are încă soarta în propriile mâini.

România nu înseamnă un teritoriu, înseamnă totalitatea oamenilor care au cetățenie română sau s-au născut în această țară. Eu mă gândesc că mai am motive să cred în români în 2019, indiferent unde s-ar afla. Și am întâlnit oameni senzaționali, din Cuba sau Canada până în Italia sau Marea Britanie, care pun lucrurile în mișcare acolo unde se află și, la fel de bine, ar putea să le pună și la ei acasă, numai că acum sunt ținuți departe de țară de cea mai ineptă și coruptă putere care a existat vreodată aici. Dar orice putere, indiferent cât ar fi de abuzivă, este vremelnică.

Ce motive mai aveai să crezi în România în anii negri ai dictaturii ceușiste? Între timp, Ceaușeștii au dispărut, românii au rămas și mai luptă încă pentru dreptul lor la fericire. Inclusiv în stradă. Când voi vedea numai români resemnați, atunci, da, voi ști că nu mai am motive să cred în România.

În 2012, când l-au arestat pe Adrian Năstase, primul mare demnitar care avea să meargă la pușcărie pentru corupție, s-a dărâmat mitul că baștanii burtoși de la putere sunt de neatins. Că pot face orice, fără să pățească nimic. Că pot fura bani pe față, fără pic de rușine. Că ne pot ignora când strigăm „hoții”, fără frică de popor sau justiție. Că pot minți, fără să fie trași la răspundere. Că pot face regulă din servilism, nepotism și clientelă politică, fără pic de respect pentru meritocrație. Că îți pot fura viitorul și democrația, fără ca tu să mai ai putere să faci ceva, pentru că vei muri prin spitale, needucat și trist.

La șase ani de-atunci, suntem din nou aici. Marii corupți ies din pușcării pe bandă rulantă și reînvie mitul conform căruia sunt de neatins. Că pot fura și minți pe față, fără să pățească nimic. Noi suntem mai vocali în stradă ca niciodată, dar ignorați la infinit și chiar gazați. Au distrus educația și sănătatea, iar noi suntem doar la câțiva ani distanță de bătrânii care umblă încovoiați pe stradă, împovărați de toată dezamăgirea pe care o cară în spate de atâta timp. E normal să vrei să pleci din țară. Dar dacă îți este imposibil, asta ar trebui să te facă destul de furios, încât să lupți pentru viitorul tău aici.

N-am crezut în România nici în 2018, iar anul care tocmai se încheie nu m-a ajutat să-mi schimb părerea. Cu toate asta, n-am plecat încă din țară și, dincolo de orice alte motive, mai stă în picioare și ideea că trăim istoria așa cum se întâmplă și îți cam vine să rămâi pe aici, să vezi dacă se scufundă de tot sau dacă, printr-o minune exclusiv omenească, se salvează. Ăsta e mai degrabă un gând masochist, altfel îi înțeleg pe toți cei care au emigrat. Să asculți discursul lui Dragnea de la Consiliul Național al PSD și să mai crezi că România are vreo șansă în formula asta ține doar de un naționalism ridicol.

Aș vrea să cred în România lui 2048, adică să sper că în următorii 30 de ani sistemul educațional în România chiar va fi reformat, că oameni ca Liviu Pop sau Ecaterina Andronescu nu vor mai ajunge să conducă Educația, iar analfabeții funcționali nu vor mai ajunge să voteze tot felul de legi anti-românești din fotoliile de la Casa Poporului. Cred că 2019, la fel ca următorii ani, indiferent de culoarea politică, este mai degrabă de sacrificiu pentru un bine care să vină mult mai târziu. Dacă mai rămâne careva pe aici. Până atunci, îi văd pe oamenii din jurul meu, IRL și offline, sunt deprimați, frustrați, revoltați sau indiferenți. Românii se enervează ușor, dar uită repede.

De când se succed măsurile absurde și autoritariste ale PSD-ului, adică de vreo doi ani, tot primesc întrebarea „Tu de ce n-ai plecat din țară?”. Acum opt ani, aș fi răspuns ceva foarte bine argumentat despre cum am șanse mai mari de succes aici, cum țara evolueză, chit că lent, cum probabil o să fie dați jos și arestați la un moment dat hoții ăștia fascistoizi, care distrug tot ce s-a construit vreodată. Acum, aș răspunde doar că n-am plecat de prost și de laș ce sunt.

Adevărul e că a fost dintotdeauna țara lor, cu șoferi de ambulanță care-și lasă pacienții să moară ca să fure benzină, cu violatori și tâlhari eliberați fără nicio supraveghere din partea autorităților, cu lideri ca Dragnea care-s colindați în Parlament de copii aduși de profesori servili, după ce au numit cetățenii țării „șobolani” și i-au bătut și gazat în stradă.

Singurul lucru cu adevărat optimist din toată ecuația asta ar fi adaptabilitatea noastră, care mi se pare incredibilă. Faptul că reușim să funcționăm în niște limite umane în toată mizeria asta absurdă de stat autoritar din lumea a doua. Tot adaptabilitatea asta, care mă face optimist, mă și sperie. Mă face să mă întreb în ce măsură mai suntem noi întregi la minte, dacă ne-am adaptat la o țară în care ardem în cluburi, murim infectați de spitale, suntem inundați cu apă fiartă în autobuze și degerăm de frig în apartamente. În ce măsură am mai putea funcționa ca niște cetățeni normali în altă parte, când suntem atât de bine adaptați la absurdul inuman de aici?

2018 m-a convins că România n-a avut niciodată o justiție puternică. Tot progresul înregistrat în epoca post-Năstase s-a dus pe apa sâmbetei în doar doi ani de guvernare Dragnea. Kovesi e pe făraş, Lazăr va fi mazilit şi el într-un fel sau altul, Inspecția Judiciară şi Curtea Constituțională sunt deja-n buzunarul PSD-ului. Udrea e liberă ca pasărea cerului, Şova şi Bica la fel, iar Dragnea pare că-şi poată schimba completul de judecată până i se prescrie fapta. Iar ordonanța cu taxele pe lăcomie m-a convins că nu ne-am vindecat niciodată de naționalism și ceaușism. Nu mă îngrijorează ordonanța-n sine, că na, ce așteptări poți avea de la urmașul spiritual al PCR-ului. Mai rău mă deranjează entuziasmul unora la aflarea veștii. „Ha, ce bine că-i ard pe bancheri”. Așa-i când faci facultatea de finanțe-bănci pe „reddit”, ai impresia că singurul rost al băncilor e să te fută pe tine cu împrumuturi pe 30 de ani.

Așadar, nu mă aștept la nimic bun în 2019. Doar la continuarea procesului de erdoganizare, putinizare și orbanizare a României. Sfatul meu pentru tine (dar și pentru mine) e să emigrezi. Să lăsăm PSD-ul în curul gol, doar cu socialiștii de caviar care jubilează la fiecare măsură anti-multinaționale. Du-te oriunde, doar du-te. Mergi într-o țară-n care infractorii dovediți sunt acolo unde le e locul, nu țin conferințe veninoase în parlament. Și-n care nu-ți ia două ore să ajungi de la aeroport până-n centrul orașului.

Dacă te uiți peste ce oferă țara, intri în depresie și mai ieși doar dacă o civilizație mult prea avansată va face ceva bun. Dar nicio țară n-are nimic de oferit, doar oamenii ei au. În funcție de ce-i în jurul tău, știi deja cât de nașpa sau de bună e situația. Sigur, e dependentă de politică și de deciziile mai marilor, dar trăiești deja într-o bulă, așa că de ce să n-o exploatezi la maximum? București, Cluj, Timișoara, Iași sunt orașe care îți pot asigura o viață decentă.

De nervi nu te scapă niciunul, dar poți trăi în ele ca-n afară (cât n-ai nevoie de spital). Din nefericire, nu toți vom trăi bine în 2019 (poate nici în 2029), ci doar cei care au noroc și au învățat mai mult decât era nevoie să învețe. În 2019, România ne va face, din nou, să învățăm chestii de care poate n-avem nevoie. Ne va învăța traiul cu bătăi de cap și asta ne va împuțina până la finalul anului. Poate că toți vom pleca într-o zi, dar până atunci vom spera că lucrurile pot fi îndreptate. Și fie ca zeii să ne lumineze să nu ne mai batem în piept cu cărămida patriotismul, nu mai ține refrenul ăsta. Avem o istorie ciuntită și altoită cu falsuri, așa că tot ce vom face va fi meritul nostru, nu al vreunui voievod psihopat.