Lucrurile pe care chiar le vor maghiarii din România (nu, Ardealul nu e între ele)

Recent, UDMR a profitat de nevoile PSD (moțiunea de cenzură împotriva propriului guvern) pentru a-i prezenta o serie de cereri, cu speranța ca, în schimbul votului la moțiune, pesedișții îi vor satisface doleanțele. Fără succes. Dragnea a câștigat oricum.

Pe internet, cum era de așteptat, pe lângă comentariile previzibile despre cât de curvă e, frate, UdeMeRoaica, au apărut și reacții gen „murim, luptăm, Ardealul apărăm!". Au contribuit și politicienii, de la PMP-iști și naționaliștii din PSD și până la Iohannis, care s-a găsit să amintească de autonomia pe care nimeni nu o negociase. Eu unul m-am uitat peste revendicările uniunii maghiarilor din România ca să văd cât de absurde (sau nu) sunt ele și dacă, pe lângă comentariile despre curvăsăreala UDMR, există vreo bază și pentru ieșirile cu spume la gură la adresa maghiarilor.

Am decis să mă concentrez în acest text pe revendicările al căror context le cunosc cel mai bine. Despre necesitatea institutelor pedagogice maghiare și a studierii medicinei în maghiară poți citi la Ina Funețean. Tot despre medicina în limba maghiară scrie, pe Gândul, Clarice Dinu.

Mai jos sunt alte revendicări UDMR, rămase fără răspuns săptămâna asta, după circul din Parlament.

Pe 15 martie 1848, la Budapesta, revoluționarii maghiari, nemulțumiți de stăpânirea austriacă, au prezentat revendicări grupate în 12 puncte. Printre acestea, libertatea presei, egalitatea diverselor clase sociale și religii (deci inclusiv pentru ortodocșii si greco-catolicii români), dar și unirea Ungariei cu Transilvania. Transilvanie în care maghiarii nu recunoșteau existența separată a vreunei națiuni românești.

Luptele interetnice care au însângerat Ardealul, lăsând victime și printre români (de pildă, la Mihalț), și printre maghiari (la Zlatna), au fost ulterioare momentului 15 martie 1848.

După știința mea, și urmăresc de ceva timp manifestările de 15 martie de la Cluj, discursurile UDMR pun accent, cu ocazia acestei zile, pe drepturile și libertățile democratice cerute atunci. Interesant.

O declarație politică de un prost gust incalificabil. Apropo de politică, negocieri și 15 martie: dacă le păsa și de România, pesediștii puteau cere ca, în schimbul recunoașterii prin lege a zilei de 15 martie ca sărbătoare a minorității maghiare (că doar și romilor și tătarilor li s-a recunoscut), și UDMR-iștii să semneze un protocol prin care să se angajeze că participă la sărbătorirea zilei de 1 decembrie în toate localitățile unde există filiale UDMR. Nu știu dacă ar fi ieșit, dar propunerea asta ar fi fost o măsură cu adevărat în favoarea României și nu a intereselor pesedeilor.

În august 2007, când a spus că limba română trebuie să fie predată maghiarilor ca limbă străină, Traian Băsescu a isterizat o groază de lume. La zece ani de atunci, avem încă probleme cu ideea că bacalaureatul să fie diferențiat pentru minorități. Din punctul meu de vedere, dacă un copil maghiar din Brașov (aproape 9% maghiari) sau chiar Cluj (peste 16%) crește într-un oraș majoritar românesc și are de unde deprinde romana, pe stradă, situația e mai grea în Secuime, unde în cele mai multe orașe și sate, maghiarii sunt majoritari.

Cum învățământul rămâne divizat, după manevrele UDMR, în școli de limbă maghiară (cu româna predată cel puțin patru ore pe săptămână) și școli în limba română, copiii maghiari nu au unde să întâlnească la școală elevi români, cu excepția puținelor școli mixte din zonă. Asta, plus că programa insistă pe gramatică și literatură în defavoarea conversației, face ca un jurnalist de limba română (eu) să aibă nevoie de traducător ca să discute cu elevii de la liceul Puskás Tivadar (e drept, nu în topul liceelor din Sfântu Gheorghe).

Dacă vrem ca oamenii ăștia să știe română încă de pe băncile școlii, e de bun simț să le oferim o programă de studiu diferențiată și, ca atare, un bacalaureat diferențiat. Ca după aia să nu ne mai plângem că ungurii „nu vor" să învețe română. Un sondaj mai vechi arată că elevii de etnie maghiară sunt conștienți că au nevoie de română, în majoritatea lor, fapt confirmat de o fostă profă de română din zonă, însă în cazurile reale de reavoință, existența unui bac diferențiat va face să nu mai existe scuze.

Clujul, cândva orașul cu cei mai mulți maghiari, a ajuns să se judece cu activiștii maghiari pentru că multiculturalul Emil Boc nu a vrut să pună panouri bilingve cu numele localității la intrare în oraș, că nu sunt 20% maghiari. Până la urmă, după ce s-au judecat mai mulți ani, activiștii au câștigat, Boc alegând soluția de compromis de a adăuga o inscripție romană (care, deși pe mine mă mulțumește, nu e fără păcate, din punctul de vedere al exactității istorice).

De aceea, scăderea pragului la 15%, după cum ar vrea PSD și se întâmplă în Serbia, sau la 10%, după cum cere UDMR și se întâmplă în Ucraina, ar preveni cazuri de genul tămbălăului de la Cluj. Pragurile suplimentare (în cifre absolute) prevăzute în proiectul UDMR sunt și ele utile și în acord cu documentele europene semnate de noi, dar cred că ar ajuta și o mențiune care să spună că orice unitate administrativ teritorială aflată sub aceste praguri, maghiare, să poată pune plăcuțe bilingve, dacă acest lucru este decis de Consiliu Local.

Orașele și satele își datorează prezența și dezvoltarea nu doar românilor, ci și celor care au trăit alături de ei, iar prezența limbii lor pe plăcuțe e o formă de a le mulțumi, ca să nu mai vorbim de reglementări europene, pe care deocamdată le aplicăm pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale.

UDMR a renunțat, pe parcursul negocierilor, la propunerea arborării steagurilor minoritătilor naționale pe clădirile primăriilor. Când se vorbește despre drepturile minorităților, mai apare câte un comentariu de le vreun nene supărat care cere ca maghiarii de aici să aibă tot atâtea drepturi câte au românii din Ungaria. O paralelă între maghiarii de la noi și românii de acolo – o comunitate pe jumătate asimilată – e ca și cum ai compara mere cu pere, dar cert e că românii de acolo își pot arbora pe clădiri tricolorul fără probleme.

UDMR e o uniune de politicieni pe care îi leagă etnia și îi despart orientările politice, de la stânga la dreapta, dar Uniunea e afiliată popularilor europeni, de dreapta. Pe plan intern, a fost la guvernare cu (aproape) toate partidele, cam ca românul, imparțial. Încercarea de a colabora cu PSD-ul, în prag de moțiune, e cireașa de pe tort și e normal ca Uniunea să-și primească porția de carne din povestea asta, în contextul în care restul formațiunilor politice s-au abținut.

Nu e mai puțin adevărat că UDMR e într-o situație specială. Într-o țară în care se aude prea des doar „cui nu-i convine, să plece", nu și completarea firească „sau să schimbe ceva", în care simplul fapt de a vorbi maghiară pe stradă naște comentarii inutile, niciun partid parlamentar nu se grăbește să ofere soluții la problemele minorității maghiare.

În condițiile astea, UDMR combină utilul comunității cu plăcutul (propriul buzunar) și se aliază cu cine poate pentru a satisface dezideratele maghiarilor. Ideal ar fi să existe un partid civic, care să împace unele interese maghiare cu cele ale românilor. Faptul că USR a participat la contestarea legii privind folosirea maghiarei în spitale și centre sociale, arată că mai e mult până departe, iar UDMR va continua să fie curva politicii românești, cel puțin până la alegerile din 2020.