Fotografii de la cel mai așteptat party TIFF

Azi e ultima zi de TIFF, Festivalul Internațional de Film de la Cluj, unde am fost în fiecare iunie din ultimii cinci ani. E prima oară când am stat pe toată perioada evenimentului și trebuie să spun că experiența se simte complet diferit ca atunci când ești pe fugă.

În fiecare an am avut ceva treaba pe acolo, ba un rolișor într-un lungmetraj, ba am cântat într-un spectacol, ba am moderat sesiune de Q&A între public și regizori, dar mereu, cumva, am fugit de la o proiecție la alta, de la un baieram la altul, am dormit puțin, m-am întâlnit cu o gramadă de cunoscuți și am mai cunoscut și pe alții. Niciodată n-am stat la festival așa, ardelenește și în tihnă, să mă târăsc lent de la un social event la altul. Până anul ăsta când am fost extrem de cuminte. Vreau să zic până joi, la party-ul HBO, când mi-am dat finala.

Dacă anul trecut îți povesteam din perspectiva organizatorilor despre cum se susține tot aparatul ăsta al unui festival gigant la care participă mii de oameni în fiecare zi sau îți făceam un ghid serios de intrat pe nașpa la petrecerile fancy de pe aici, anul ăsta am fost preocupat de dimensiunea mai filosofică a lucrurilor, am discutat despre FOMO (fear of missing out) și anxietățile generației noastre, am stat la petreceri cât mi-a permis organismul (vârsta, boșilor, o să vedeți voi) nu până am căzut lat și m-am plimbat la pas prin Cluj cu regizori care au făcut filme cu subiecte fragile, despre vulnerabilități și dubioșenia ființei umane.

Sigur, era cât pe ce să dansez și pe manelele care au scandalizat rasiștii de pe Facebook, dar cred că atunci am tras un pui de somn pentru party.

Nume din industria filmului, invitați din afară, cinefili și lume din prin Cluj s-au învârtit între terasele restaurantului Aroma, au sfidat friguțul, au dansat până în zori și au privit Clujul de sus. Pentru că nu-mi amintesc foarte multe din noaptea aia, o să te las să te uiți la pozele astea d-acolo.