Prin ce probleme trec oamenii care arată super bine

În ultimul meu articol, În căutarea porno-ului veșnic, mi-am explorat relația cu filmele cu Cockyboys, ca pe o tentativă de a opri timpul, a scăpa de mine și ca pe o dependență de fantezie. Prima dată am fost expus la Cockyboys când am dat de artistul Tayte Hanson la 3 dimineața, într-un binge de Pornhub. Nu doar că voiam să am o experiență sexuală cu Tayte, voiam să fiu Tayte. Mă identificam cu natura adeseori romantică a creațiilor lui: bunătatea, privirile adânci în ochi și săruturile pe gură în timp ce dădea din greu într-o gaură. M-am identificat cu versatilitatea și fluiditatea lui, atât ca „activ", cât și ca „pasiv". Dar în principal am simțit că dac-aș putea să fiu atât de frumos și să am pula atât de mare ca el, aș putea să scap cumva de durerea de a fi în viață – de durerea de a fi eu însumi.

Dar nimeni nu-i în siguranță când vine vorba de viață sau de dubiile de sine. Și imediat după ce am scris articolul, mi-a scris Tayte să-mi spună că se identifică și el cu dorința mea de a fi altcineva și de a avea mai mult și cu chinul de a te iubi pe tine însuți, în ciuda contextului extern. „Tot ce idealizăm e la fel de pierdut și-și dorește la fel de multe ca și noi", mi-a spus el.

Așa că l-am întrebat pe Tayte dacă pot să-l intervievez despre relația dintre adorație externă, fantezie și alinarea golurilor noastre existențiale și a zis că da.

So Sad Today: Când mă uit la porno, nu mă gândesc la efortul depus în spatele camerei, de a crea o estetică. Dar cred c-am citit pe undeva că ești compulsiv de disciplinat cu tot ceea ce consumi și m-am gândit: O, doamne, și el suferă exact ca mine (ca să se simtă suficient de bun, de frumos, să facă față dismorfiei corporale și-apoi și cu întrebarea: „Oare mă concentrez prea mult pe frumusețe?"). Când ne uităm la o persoană frumoasă fizic din exterior, vedem pe cineva care „are tot" sau „a ajuns unde și-a dorit". Dar tu așa te simți?
Tayte Hanson: Nimeni nu e perfect. Sunt convins că toți am auzit asta de la cineva drag când am avut o zi proastă; cu toate astea, în epoca personalităților false și supra-gonflate de pe net e atât de greu să înțelegi cum anume nu-s perfecți unii oameni. Hai mai întâi să ne uităm la aspectul ăsta, deși e greu, că TOATĂ LUMEA duce o luptă care nu ne lasă să dormim noaptea. A mea, de exemplu (OK, una dintre multele mele lupte) e teama de a mă apropia prea mult de oameni și de a-i abandona când devin lucrurile prea grele. Nu simt că oamenii sunt deloc dispensabili și nici nu-nseamnă că nu o iubesc pe persoana cu care rup legăturile, dar am o teamă extremă de a lua decizii greșite și de a răni pe altcineva și, ca atare, mi-e mai ușor să-i las să plece. A doua chestie, care e probabil cea mai relevantă, și care nu mă lasă să dorm noaptea, e succesul oamenilor cu care mi se pare că mă pot compara. Poate c-am avut aceleași joburi sau cam aceeași viață în general, iar atunci când văd că au succes, devin puternici, „mai sexy", mai buni, de multe ori mă răzbun pe mine însumi. E o totală demență dacă privești lucrurile din afară și îmi dau și eu seama; cu toate astea, noaptea târziu, când dau scroll prin Instagram, Nancy cea rea (ea e constructul meu emoțional gelos) intră în cameră și stau și mi se face rușine că n-am „muncit mai mult" etc.

Da, frica aia că există un număr limitat de felii de tort de împărțit. Ca și cum n-ar putea să existe mai multe torturi. Dar OMG, zi-ne despre cine e vorba. Ia-ne cu tine pe Instagram și arată-ne niște link-uri care te fac să te simți prost!
Ca preambul, trebuie să spun că ăștia-s oameni pe care-i admir atât de mult și de-asta simt ghimpele cu „Doamne, ce-aș vrea să am asta sau să fiu așa". Întotdeauna trebuie să faci un pas în spate și să-ți amintești că și ei se confruntă cu propriile căcaturi! Într-o ordine aleatorie:

@troyesivan — nu fac pasiuni pentru vedete; cu toate astea, Troye, deși e atât de tânăr, e incredibil de bine-făcut, talentat și frumos și clar e unul dintre ăia care mă fac să mă gândesc: „Aș vrea eu!"
@ryanjamescaruthers — Când vine vorba de gelozie pe fotografii și inspirație, Ryan trebuie să fie ăla care mă face să simt că se apropie „Nancy" și, în același timp, mă umple de admirație. Wow, talent.
@mattxiv — La 18 ani, Matt nu e doar unul dintre fotografii cu cel mai mare talent înnăscut pe care i-am cunoscut vreodată, dar mai e și înțelept dincolo de anii pe care-i are și prin noua noastră prietenie mi-a deschis ochii asupra unor chestii la care încă nu mă gândesc. Mă surprind fascinat de operele lui și uneori tânjesc să fiu el.

@arenmuse și @thaddeusmaximus — Crush-ul meu de cuplu, de multe ori mă surprind rătăcit în fericirea și intimitatea lor, pe care-o împărtășesc online, iar ghimpele de gelozie e reallll.
@augustgonet — Dacă aș putea să mă mai nasc o dată și să aleg să arăt ca cineva, ar fi August. E un bun prieten de-al meu și e pur și simplu atât de frumușel (și o persoană minunată, deci, grrr).

Sunt MULT mai mulți, dar ei sunt principalii.

La urma urmei, toți suntem doriți. Șpilul e să ne dorim noi pe noi înșine.

O, doamne. Pare să existe un număr infinit de surse de dor și dorință. Adică, sursele sunt infinite, pentru că ne dorim senzația aia. Dacă altcineva e magic, atunci poate că există magie pe lume. Tu ai tânjit vreodată după o persoană publică, pentru ca apoi să filmezi cu respectivul?
Chiar e un blestem – să cauți întotdeauna ceva ce pare „mai mare" decât sinele și chiar e cu-adevărat remarcabil să constați că TOATĂ LUMEA are atracția asta față de cineva sau față de un grup de oameni. La urma urmei, toți suntem doriți. Șpilul e să ne dorim noi pe noi înșine.

Da, absolut fiecare persoană cu care am filmat a fost o persoană despre care avusesem fantezii, o admirasem sau o dorisem într-o formă sau alta. Am avut norocul să lucrez cu Cockyboys și cu men.com, care au un stil foarte direct în care își doresc ca filmările să fie cât de confortabile se poate și, după părerea mea, cele mai bune scene vin din faptul că ambii parteneri sunt atrași unul de altul. Nu poți să mimezi chimia.

Cel mai relevant caz în sensul ăsta a fost la prima mea filmare, probabil cea mai importantă din punctul ăsta de vedere, pentru că era prima, cu Levi Karter. Îl cunoscusem cu niște luni înainte să se întâmple, îi știam prezența online, mă masturbasem la el de nenumărate ori și, pe bune, am alunecat în spațiul intermediar dement de atracție intelectuală și fizică.

Da, am văzut doar un clip mai scurt din scena asta, dar e superbă. Consumarea dorinței – faptul că discuți ce simți pentru el înainte de scenă. Faptul că filmezi o scenă cu o persoană pe care ți-ai dorit-o satisface dorința aia sau te lasă cu o dorință și mai mare? Pentru mine, depinde cât e de bun sexul. Uneori, cu o persoană de care-mi place mult, sper ca sexul să fie prost, ca să nu dezvolt o obsesie. Simt că am loc în inimă/minte să fiu obsedat de mai multe persoane în același timp. Dar mă întreb dacă e, de fapt, despre indivizii ăia în sine, sau mai degrabă despre mine și dependența mea de senzația respectivă.
Clar nu și, sincer, cred că a creat și mai multă dorință. Cei mai mulți dintre noi pot fi de acord că există o mare diferență între sex și intimitatea fizică – bănuiesc că unii n-ar fi de acord cu asta; cu toate astea, după părerea mea, există o diferență. Dacă l-aș fi ales pur și simplu, în cazul ăsta, pe Levi, după un profil pe Grindr, l-aș fi futut și-aș fi plecat, ar fi fost altceva. În realitate, am ajuns să-l cunosc, să-l doresc mai mult de o clipă, iar momentul ăla a fost intim și nu doar animalic.

Dacă observi că efortul tău zilnic te ajută să devii cu 1% mai bun, o să găsești momente de fericire și mulțumire cu locul în care ai ajuns, în loc să te concentrezi pe locurile spre care te îndrepți.

De curând am trecut (trec) print-o despărțire și mă termină, din cauza revelației pe care o menționezi la final. Sunt dependent de iubire. Nu știu de unde vine din trecutul meu, dar e o problemă gravă. Pot să trăiesc pe veci fără sex (surprinzător, știu), dar mă îngrozește ideea de a fi singur și de a nu fi iubit.

Momentan iau o pauză foarte intenționată de la a mă vedea cu cineva și de la orice formă de intimitate, ca să încerc să-mi evaluez obiceiurile astea, dar știu că atunci când mă atașez de cineva, nu-i pentru că sexul e bun sau rău sau din cauza unor circumstanțe secundare, ci pentru că chiar văd persoana respectivă drept una cu care pot să-mi petrec o bucată din viață (sau, și mai dement, toată viața, cum am simțit cu cel mai recent fost) și dezvolt o nevoie totală de a fi iubit de persoana respectivă. În varianta mai sănătoasă, la care lucrez acum, e să mă iubesc pe mine însumi și să simt nevoia să mă iubesc și, în punctul ăla să găsesc pe cineva cu care să pot împărtăși iubirea și nu să formulez niște cereri față de persoana respectivă.

Nu pot să relaționez deloc cu ce spui. Absolut deloc. Poți să-mi mai vorbești un pic despre frumusețe, în contextul de a te simți pe veci insuficient sau al temerii că o pierzi?
Pentru mine, unul, una dintre cele mai sublime senzații din lume e să văd sau să cunosc o realizare directă, dorită, și să pot lucra la a deveni eu însumi așa. Problema, însă, e că noi ca ființe umane, odată ce-am atins o destinație (și, de multe ori, înainte să ajungem) suntem distrași de multe alte lucruri și schimbăm vitezele ca să le urmăm și suntem într-un curs continuu de a înota împotriva curentului. O zi a cârtiței de perfecțiune și realizări neatinse, dacă vrei.

Nu-s deloc expert, pentru că sufăr de toate astea regulat, dar constat că momentele în care văd licăriri de speranță sunt cele în care-mi amintesc că la un moment dat (ieri, acum o lună, acum zece ani) nu eram nici pe departe la fel de remarcabil pe cât sunt azi (nu e o hiperbolă, toți suntem REMARCABILI și e important să recunoaștem asta). Dacă observi că efortul tău zilnic te ajută să devii cu 1% mai bun, o să găsești momente de fericire și mulțumire cu locul în care ai ajuns, în loc să te concentrezi pe locurile spre care te îndrepți.

Cum rămâne cu aspectele sinelui pe care timpul nu le îmbunătățește, ci, în schimb – ca pe o clădire – le distruge fizic. Te simți imun față de toate astea, te temi, îți sunt neutre? Mie, unul, nu-mi plac deloc.
Timpul e cel mai mare, dar și cel mai mare inamic al nostru, al tuturor, din motive diferite.

Pentru mine e cel mai mare, dar pentru că, în timp, devin mai puternic psihic, mai modest, mai bun, mai generos, mai înțelept. Față de ce eram psihic acum zece ani, acum sunt mult mai mult, iar în zece ani voi crește și mai mult. Timpul permite oportunități și dezvoltare. Timpul mai și vindecă și se leagă direct de fericire, pe baza unor experiențe. Fără timp, n-ai putea să cuantifici fericirea experiențelor anterioare și, ca atare, n-ai putea să le retrăiești în gând.

Pe de altă parte, din punct de vedere fizic, timpul e o curvă malefică nenorocită (iubesc majoritatea curvelor, dar timpul nu). Sunt îngrozit de timp, pentru că, la fel ca mulți oameni din vremurile noastre, sunt obsedat de reflecția mea în oglindă, iar când se schimbă lucruri la mine (de obicei, în rău), mă panichez. Hai să vorbim științific o clipă. Mușchii pot începe să se atrofieze în doar 72 de ore. Pentru o persoană ca mine, care și-așa e destul de obsesivă, asta înseamnă trei zile fără mișcare, înainte să înceapă procesul ăla. Ai plecat vreodată în concediu și te-ai bucurat să zaci pe plajă și să uiți de mișcare timp de o săptămână? EU NU. Dacă trec 24 de ore fără să fac mișcare, mă simt rău psihic. Îmi spun că am eșuat, postesc dacă simt că e cazul și fac chestii super stupide, distructive, din cauza acestui mic detaliu științific. Informația n-ar trebui să ne îngrozească, iar scopurile noastre n-ar trebui să fie dictate de frică; cu toate astea, ca ființă umană, văd că defectele din frica mea de timp sunt direct legate de chestii de genul ăsta. Mușchii sunt doar una dintre multele chestii fizice pe care le afectează timpul; cu toate astea, pentru mine ăsta e principalul vinovat.

E amuzant, nu demult îmi căutam un terapeut nou. M-am dus la una dintre ședințele de evaluare după ce alergasem. Era a treia alergare pe care-o făcusem în trei zile, sub soarele fierbinte din LA, fără să fi mâncat suficient: inutil și o tortură, dar, pentru mine, compulsiv necesar. Și nici măcar nu lucrez în fața camerelor. Terapeutul mi-a zis: „O, ce bine ai grijă de tine, că-ți miști corpul așa." Eu eram gen: „Coaie, nu. Dacă aș fi avut grijă de mine, n-aș fi alergat."

Pe mine mă face să mă „simt în siguranță" când fac ce simt că trebuie să fac ca să arăt într-un anume fel, indiferent cât e de distorsionată imaginea mea de sine sau cât e de dureros procesul. Rezultatele nu sunt permanente. Întotdeauna o să-mping bolovanul în sus pe munte. Dar, cumva, mă simt mai în siguranță decât să mă las sau să mă mai relaxez, chestii care mă îngrozesc și mi se par periculoase. Poți să mai vorbești un pic despre frumusețe și siguranță?
Am atins limita foarte fină aici între a trăi sănătos și a trăi obsesiv. Prima variantă e cea la care se referea terapeutul tău, când ți-a sugerat că nu te antrenezi excesiv, până-n punctul în care ajungi în spital, te înfometezi sau ești anorexic pe exercițiu fizic (cel puțin din cât a văzut el/ea, uitându-se la tine), ci că te folosești de antrenamentul fizic ca să-ți depășești dezechilibrele de dopamină sau să treci peste durere/negativitate și să nu mai ai parte de ea pe viitor.

Dintr-o perspectivă științifică și clinică, aș spune că, atât timp cât individul e conștient de motivele pentru care face ce face și continuă să facă asta până în punctul în care comportamentul nu e distructiv, atunci are un stil de viață „sănătos"; unul al cărui scop e să ne mențină fericiți din punct de vedere psihic, pentru că încăpem în cutia pe care ne-am construit-o atât de atent pentru viețile noastre.
Aspectele periculoase intervin atunci când trecem de linia asta fină, iar sănătatea devine un obicei obsesiv. Începi să alergi nu ca să-ți limpezești mintea sau să atingi un scop, ci pentru că are corpul tău nevoie de alergare ca să se simtă „împlinit", pastilele de slăbit devin o rutină, nu o substanță conjuncturală, cauți pe Google tenii, pentru că cine-știe-ce model slăbănog a zis că ea asta a folosit. Când intenția se preschimbă pe nesimțite în compulsie și te afunzi regulat într-un abis de dubii de sine și de nevoi de a fi „mai bun" fără să vezi ce înseamnă „mai bun" pentru tine, atunci trebuie cel puțin să recunoști chestia asta și să cauți ajutor. Linia asta subțire e o problemă gravă și trebuie să se vorbească mai mult despre ea.

Mamă, ce pozitiv ești. Sunt de acord că linia aia e fină și că nu prea se vorbește mult de ea. Gen, sunt la o oră de spinning și instructorul e, gen: „De ce ai venit azi aici? Amintește-ți!" Și eu, sunt, ăă, pentru că mă urăsc? Gen, pentru mine e atât de evident. Dar aș putea lejer să zic pur și simplu: „Ca să fiu cea mai bună variantă a mea!"
Amuzant, nu? Că folosim un gând negativ ca să alimentăm acțiuni pozitive.

Aș vrea să mă refer la afirmația ta de mai devreme - „Mamă, ce pozitiv ești" - și să spun că sunt ca milioane de alți oameni, care au toate răspunsurile corecte atunci când vorbesc cu alții sau dau sfaturi. Când lucrez cu clienții sau îmi ajut prietenii să facă față problemelor din relații, am toate răspunsurile ca la carte și, de obicei, răspunsurile sunt „corecte". Căderea survine atunci când degetul e îndreptat împotriva mea și sunt pus să „repar" căcaturile proprii. De multe ori și eu sunt un individ rătăcit, alimentat negativ, care ia toate deciziile „greșite". Asta nu înseamnă că le spun oamenilor minciuni sau că sunt ipocrit pentru că nu reușesc să-mi urmez propriile sfaturi, ci pur și simplu mă face să mă-ntorc la ideea că atunci când ești prea aproape de problemă, n-ai cum s-o rezolvi. Ceea ce mă duce la sfatul meu pe 2017 pentru toată lumea: găsește-ți prieteni buni, iubește-i, nu-ți fie teamă să ceri sfaturi și ascultă-le, atunci când o faci.