Știri

Cum ajungi rasist, în România, dintr-o glumă pe internet

Am fost la o dezbatere despre trolli și fasciști ca să înțeleg care sunt limitele umorului.
Răzvan Filip
Bucharest, RO
9.6.17
Fotografie via Cațavencii

Acum câteva zile, în timp ce cutreieram fără direcție prin bula mea de glumeți și păreriști, mi-a apărut în feed următorul event: Trolli, fasciști și umor politic. Adică subiecte de interes major pentru mine. Trollingul este o îndeletnicire virtuală care nu mi-e deloc străină, fiind acuzat în repetate rânduri c-o practic în exces, pe bună dreptate. Apoi, „fascistule" e o etichetă pe care cu greu o poți evita când îți asumi niște valori de dreapta într-un spațiu ticsit de oameni paraleli cu proprietatea termenilor, care scriu mai mult decât citesc.

Publicitate

În fine, descrierea evenimentului îți spune cam tot ce trebuie să știi despre natura discuției de aseară. S-a dorit o dezbatere despre umorul „incorect politic" practicat de trollii ce se insinuează în fiecare polemică virtuală, de alegerea lui Donald Trump și contribuția mișcării alt-right la victoria lui electorală, plus efectele concrete ale acestui tip de umor, bazat pe răutăcisme nejustificate și o oarecare lipsă de empatie. Organizator a fost Asociația Română de Filosofie Practică, iar dezbaterea a fost moderată de Dan Panaet, absolvent al facultății de filosofie, scenarist, redactor la Cațavencii și un om care a mai scris în trecut despre capcanele acestui gen de umor.

Mai puțin dezbatere, mai mult filosofie de birt

Nu știu precis de ce, dar când am văzut evenimentul pe Facebook m-am gândit că va fi o dezbatere clasică, structurată, cu două tabere aflate-n opoziție, un moderator care să-i țină pe debateri on topic și un public care să pună la sfârșit întrebările care contează. N-a fost deloc așa. Întreaga discuție s-a purtat într-un cadru informal, într-un bar de pe Calea Griviței, în jurul a două-trei mese unite, între 12-13 corporatiști, IT-iști, psihiatri, profesori, scriitori și wannabe jurnaliști ca mine, cu berile și paharele de vin în față. Bun, birtologie sau nu, cum a decurs discuția mai exact? Păi, în primul rând, merită remarcat că deși s-a vorbit despre glume și umor, tonul a fost mult mai serios decât mă așteptam. Pentru că, așa cum bine observa cineva la sfârșitul dezbaterii, umorul implică un oarecare grad de spontaneitate și atunci când te apuci să-l diseci, să-l „deconstruiești" într-o manieră mai mult sau mai puțin academică, zâmbetele și hohotele de râs cam dispar din peisaj.

De ce era necesară această dezbatere

La începutul întâlnirii, Dan Panaet ne-a explicat puțin de ce i se pare relevant să purtăm o discuție pe seama trollingului și a umorului politic în acest moment. L-au inspirat evenimentele politice internaționale din ultimul an, în principal referendumul pentru Brexit și alegerile prezidențiale din Statele Unite, când, spune el, trollingul a fost o formă de umor politic tot mai des întâlnită. A comparat fenomenul cu perioada Războiului Rece, când umorul politic reprezenta „o formă de rezistență, o formă importantă de exprimare" pentru disidenții din Uniunea Sovietică sau România comunistă. Astăzi, disidenții sunt cei care se declară adversari ai corectitudinii politice, cei care luptă cu înverșunare împotriva „establishmentului progresist" pe Internet sau în campusurile universitare din Statele Unite.

Citește și: Sunt de acord cu Remus Cernea (deşi e un idiot)

Pentru români, spune Dan Panaet, umorul politic ajunsese în anii '90 sau la începutul anilor 2000 o „chestie bătrânească", adresată unui public de bărbați de vârstă mijlocie care percutau la dad jokes cu Văcăroiu, Radu Vasile sau Adrian Năstase. Pe fondul globalizării informației și a răspândirii accesului la Internet, umorul a început să se diversifice și la noi, în sincron cu trendurile internaționale. Și, tot datorită acestui avânt tehnologic, a început să crească și interesul pentru politică, cel mai relevant exemplu invocat fiind cel al protestelor anti-OUG 13, când mediul online a fost inundat de glumițe și meme-uri îndreptate împotriva lui Dragnea și a minionilor săi din PSD sau ALDE.

„Prin interactivitatea pe care o presupune Facebook, deja intrăm într-o discuție cu ceilalți, participăm la crearea de meme, chestii umoristice. Cumva, văzând în jurul tău opinii exprimate, ești motivat să-ți exprimi și tu una sau să aderi la cele care se exprimă și care-s majoritare în grupul tău. E o presiune socială din partea celor din proximitatea ta să intri într-o astfel de chestie", a subliniat Dan Panet.

Ce-i ăla umor, ce-i ăla umor politic?

Spuneam că nu prea s-a râs, deși discuția a fost despre trolli și umor politic. Asta se datorează și definiției destul de sumbre pentru umor ce ne-a fost propusă de moderator la începutul dezbaterii. Făcând trimitere la colecția de eseuri despre râs a filosofului francez Henri Bergson, Dan Panaet a susținut că „umorul are o puternică tendință" de a fi conservator, de a prezerva niște „idei de grup" prin dezumanizarea altora.

„Atunci când ironizezi pe cineva, îi reduci discursul sau faptele și umanitatea la niște chestii mecanice, la niște automatisme pe care le vezi în mișcările sau în limbajul lui. Nu mai ții cont de ce zice, te interesează doar acele ticuri verbale care-ți permit să-l ironizezi. Și asta face din umor o chestie foarte crudă, că le șterge umanitatea celorlalți."

Citește și: Am vorbit despre trolling și internet cu unul din cei mai cunoscuți regizori germani

În sensul ăsta, Dan Panaet susține că umorul politic nu se reduce doar la glumițe adresate unor personalități politice cu funcții importante, ci poate include și chestii mai ample, precum perspectiva majorității asupra minorităților, stereotipuri etnice sau de gen, concepții despre ideologii și așa mai departe. În viziunea lui, totul este politic - fiecare discuție, dispută sau interacțiune umană - deci a face umor politic nu înseamnă neapărat „hăhă, ce prost e Dragnea/Trump", ci se poate transforma într-o unealtă de perpetuare a „oprimării", de sabotare a oricărui demers progresist. În privința asta au fost aduși în discuție trollii care mișună pe net și îi taxează pe activiști pentru orice „incongruență", pentru orice idee aparent radicală, dar care-n viitor ar putea deveni mainstream în spațiul politic. De exemplu, Remus Cernea:

„Să ne gândim la Remus Cernea și la toate chestiile pe care le propune. Probabil că peste 50 de ani, vor fi mainstream în politică, ca delfinii sau maimuțele să aibă drepturi, să fie considerate persoane non-umane."

Până unde poți merge cu umorul?

Pe lângă divagații pe diverse teme, precum Trump, drepturile animalelor și cruzimea cu care ne tăiem mieii de Paște, s-a ajuns și la disputa trolli versus social justice warriors, problema corectitudinii politice și limitele pe care ar trebui să le punem umorului. Despre corectitudinea politică, în timp ce a admis că activiștii au uneori tendința de a exagera și de a vedea intoleranță acolo unde nu există, Dan Panaet a subliniat totodată că la noi este o falsă problemă și că, de fapt, există un deficit de corectitudine politică, nu invers.

La cât de mainstream sunt la noi glumele cu romi și cu homosexuali, la cât de mainstream sunt chestiile misogine, e aproape o tâmpenie să denunți abuzurile corectitudinii politice."

Cineva de la masă a întrebat dacă se poate vorbi despre abuz în umor și dacă scuza cu „hai, bă, că am glumit" nu e cumva suficientă ca să scapi de consecințe, de acuzații de rasism sau homofobie. Dan Panaet a sugerat aici că-i irelevant cât de mult încerci să te justifici, iar atunci când gluma e abuziv de rasistă, homofobă sau mai știu eu cum, oricum încetează să mai fie amuzantă. Nici nu mai contează cât de atent ai construit-o, cât de surprinzător și bine livrat a fost punchline-ul, unele subiecte sunt atât de dureroase încât e greu să mai râzi cu conștiința împăcată. De exemplu, glumele cu romi:

„Te gândești la cât de marginalizați sunt, în ce condiții trăiesc, la faptul că n-au nicio șansă să-și ia un job, la faptul că toată lumea îi respinge la orice interviu de muncă, încât nu-ți vine să râzi la încă o glumă care ironizează faptul că fură fier vechi."

Citește și: Mesajele care au trollat marșul anti-avort și pe care Primăria s-a grăbit să le cenzureze

Totuși, mai mulți oameni de la masă și-au pus întrebarea dacă nu cumva contează și cine face gluma respectivă. Pe principiul că e ok ca un comediant evreu să facă glume despre evrei, un comediant negru despre negri - fapt considerat oarecum absurd de unul dintre participanții la discuție. Dan Panaet a zis că nu vede nimic absurd aici, că-i firesc să fii mai afectat atunci când ești ironizat din exterior decât atunci când faci singur glume pe seama ta. Prima situație poate fi percepută drept un act ostil, în timp ce autoironia este un mecanism de coping, reprezintă felul tău de a înfrunta anumite tragedii personale sau nedreptăți din societate.

Per total, din ce am înțeles, concluzia a fost că nu e neapărat nevoie de intervenția statului pentru a pune limite umorului (politic sau nu), dar e de datoria noastră, a entităților private de tot felul, să-i marginalizăm pe cei care perpetuează niște stereotipuri nocive, indiferent de ambalajul umoristic în care împachetează stereotipurile respective. Că există viață și-n afara glumelor rudimentare despre romi, homosexuali, negri sau mari tragedii. Asta dacă ești suficient de empatic încât să-ți poți struni pornirile și gândurile mai sociopate, bineînțeles.