Mi-am trimis dublurile la TV și nimeni nu și-a dat seama

Nu mai vreau să mai fac asta. Tocmai m-am văzut pe un post TV franțuzesc, vorbind despre acea dată când mi-am transformat șopronul în restaurantul numărul unu din Londra pe TripAdvisor și e ultima dată când mă mai supun la așa ceva. Ca și Jared Leto sau Julianne Moore sau oricare dintre actorii care mor de plăcere să-i zică lui Graham Norton că pur și simplu nu suportă să-și vadă propriile filme, m-am săturat și eu de mine.

Nu îl recunosc pe acest Oobah; pe Oobah cel adevărat. L-am abandonat acum ceva vreme. Versiuna mea cu care sunt mai obișnuit e cea infinit mai bună, pe care mi-am construit-o atent pe net, în ultimii zece ani. Și nu sunt eu o anomalie – cu toții facem asta. Indiferent că e sinele tău sardonic și labagiu care pune pe Twitter dume despre anxietate sau alter-ego-ul tău care pune selfie-uri porno pe Instagram, regula zilele astea e să prezinți din ce în ce mai mult personalități diferite ale tale pe internet.

Având în vedere toată atenția media pe care sunt obligat s-o primesc pentru povestea asta cu șopronul, poate aș putea să aplic regulile astea și în viața reală? De ce să-mi periclitez cariera, interviu cu interviu, când aș putea să găsesc pe cineva care face conversație mai bună decât mine și are un accent mai digerabil, care să se ducă în locul meu la televiziuni? O persoană educată care să mă facă să par educat la radio? Vreau să fiu prima persoană cu un avatar propriu, în carne și oase – diferite variante ale mele, care mă reprezintă în felurile în care vreau să fiu perceput în public. Da, în pula mea, o să-mi angajez o armată de sosii și-o să le trimit în locul meu.

Știu la ce te gândești: nu se poate ca televiziunile, jurnaliștii și producătorii să nu-și dea seama că nu intervievează pe cine trebuie. Înțeleg. Dar am motivele mele să cred c-o să funcționeze. Fie că mă gândesc la segmentul de la Globo TV din Brazilia sau documentarul de o oră de la televizunea japoneză, toți reporterii mi-au pus aceleași întrebări despre șopron. De fapt, nu pe mine mă intervievează; ce-am făcut e cumva cunoscut, dar eu nu sunt.

Așadar, timp de șase săptămâni mă dau la o parte, să văd dacă aceste variante superioare mie pot excela în locul meu.

În primul rând, setez niște criterii:

1: Trebuie să fie blond oxigenat.

2: Trebuie să fie gata să mintă la TV.

3: Trebuie să mă facă să arăt bine.

E dimineața devreme, iar documentariștii de la Rip Off Britain, de pe BBC One – o emisiune despre oamenii care-și iau țeapă – sunt pe drum spre șopronul meu, ca să mă intervieveze pentru episodul despre fața urâtă și ascunsă a recenziilor online false. Dar nu chiar pe mine; pe mine cel fals și mai bun, Tom.

Tom Rhys Harries este un actor din Țara Galilor care bănuiesc că seamănă un pic cu mine, dacă trăsăturile mele principale n-ar părea desenate cu un creion, de un copil.

L-am pregătit pe Tom pe tema felului în care decurge genul ăsta de emisiune, dar dacă e să aibă vreo șansă să meargă chestia asta, trebuie să fiu atent la detalii. Așadar, în ziua cea mare, transform șopronul din vechi:

în nou.

Din gri:

în albastru:

Odată ce termin cu asta, facem repetiții non-stop, până apare echipa.

Îmi sună telefonul. Au ajuns. Tremur de entuziasm, mă retrag pe poziții și latru ultimele comenzi la Tom, în timp ce el dispare pe cărare să-i întâmpine. Din tăcerea completă răsare un soare de șoapte…

…și de râs politicos! Am trecut primul test. Acum interviul.

Contează că intervievatul a văzut filmul cu șopronul azi de dimineață? Că fața lui Tom e complet diferită de a mea? Nu! E extraordinar și trebuie să văd cu ochii mei.

Remarcabil. După o oră, pleacă.

Acum testul final: difuzarea.

Tai zilele în calendar până la marele moment și când încep să discute despre șopron mi se taie răsuflarea și sunt entuziast, aștept să apară fața lui Tom – dar nu apare deloc. Interviul a fost complet tăiat din segmentul de opt minute. Futu-i. Probabil c-au știut c-o să se întâmple ceva. Dacă e să meargă chestia asta, trebuie să încep cu ceva mai mic; să fiu mai deștept.

Problema cu interviul lui Tom, îmi explică ulterior producătorii BBC, a fost că intuițiile mele (lui) despre recenziile false n-au fost îndeajuns de profunde. Așa că adaug un alt punct la criteriile pentru Oobah cel fals:

4: Trebuie să-mi știe căcaturile și să se potrivească în situație.

Ca cea pe care mi-o oferă BBC Radio 5 Live. Postul face o emisiune specială despre recenzii false și vor un interviu despre șopron, în care să discutăm moralitatea recenziilor false. Omul pentru asta este:

Oobah Deșteptul, adică Peter Yeung (care, de când m-a ajutat cu chestia asta, a căpătat propria notorietate în cercurile mass media pentru că a făcut ceva ciudat de asemănător cu ce-am făcut eu cu șopronul).

Nu, nu seamănă deloc cu mine, dar din moment ce interviul e la distanță, cui îi pasă – e vorba doar despre minte. Și, cu expertiza lui în antropologie socială, e de presupus că a lui Peter merge.

La 7 dimineața dau pe 5 Live, ca să ascult cum mi se împlinește un vis: par deștept pe un post de radio național.

În timp ce dansez prin cameră, aud cum par deștept pentru prima oară în viață, aud referințele la Cambridge Analytica și argumentele bine construite și, dintr-o dată, încep să mă simt un pic aiurea. Îmi scrie mama unui amic, ca să-mi spună că „m-am fudulit”. E evident că nu sunt eu, nu?

Îngrijorarea se menține până a doua zi, când primesc un mail. Apoi altul. Până după-amiază, Oobah Deșteptul își demarează propriul turneu de presă pe la posturile de radio de pe tot cuprinsul Marii Britanii, unde le arată britanicilor ce tip profund deștept sunt. Și asta, prieteni, e tot ce mi-am dorit vreodată.

În afară de a fi sexy. În același timp, mi-am dorit dintotdeauna să fiu considerat foarte sexy.

În timp ce Oobah Deșteptul își face de cap, mi se cere să apar la WION, unul dintre cele mai mari posturi TV de limbă engleză din India. Acum că ascultătorii de radio mă văd drept intelectual, la televizor am loc să fiu ce-am tânjit dintotdeauna să fiu:

Sexy.

Am noroc că Barney – această bucată, blond oxigenat, de doi metri înălțime, fost model pe care l-am găsit pe Instagram – mi-a citit articolele și i-au plăcut și se bagă să mă ajute.

Într-o oră, mă uit la el, cu capul sprijinit în palme, cum se-mpiedică în cuvinte la televiziunea indiană. Cel care-l intervievează pare confuz – dar, tot răul spre bine: e drăguț să mă văd creditat drept avertizor de integritate.

După difuzare, încep notificările:

O tonă de like-uri de la noii mei fani pe Facebook; oferte de afaceri în India. În ciuda faptului c-a vorbit cu picioarele, Obah Sexosul a generat un nou val de interes. Încă un succes!

Urmează una dintre cele mai populare emisiuni de știri din Bulgaria. E televiziune de mic-dejun clasică – vorbăreață, relaxată, un pic pe flirt – și am omul perfect pentru asta. Îl ții minte pe Tom, actorul de mai devreme? Știu că n-au mers lucrurile acea primă dată, dar am învățat niște lecții de-atunci.

În timpul acestui interviu, dacă dăm de vreo întrebare problematică…

Avem un plan de urgență.

Nu pare deloc blindat și e posibil să fie chiar o idee proastă, nu? Uită-te și plângi:

Contează că poți, la propriu, să mă vezi în ochelarii de soare ai lui Oobah Fermecătorul? Ei bine, după emisiune, postul susține că ratingurile au fost „senzaționale”. Încă! Un! Hit!

După ce mi-am construit o reputație în Asia, Europa de Est și acasă, în Marea Britanie, era inevitabil să nu mă apeleze la un moment dat și alt continent. Însă nu m-am așteptat la asta: o cerere de la cel mai mare matinal din Australia.

Asta e o chestie majoră. Nu doar că încerc să păcălesc milioane de australieni, ci încerc să dau țeapă aceluiași post și aceleiași echipe care m-au intervievat în același studio, doar acum câteva luni. Am nevoie de cineva aproape perfect.

Am nevoie de frati-miu, Pete. Iar el are nevoie de o schimbare de look.

Îl învăț exact replicile pe care vreau să le dea, și-l trimit.

Deci e posibil ca, sub microscopul televiziunii australiene în primetime, în toată gloria full HD-ului, să convingi un studio că acest tip care doar seamănă vag cu mine chiar sunt eu?

Este.

Evident că părul e un detaliu bun, dar o s-o pun pe-asta pe seama salopetei. Salopetă pe un tip la bustul gol te bagă în ceață; scurtcircuitează creierul.

Prezentatorii erau atât de preocupați, încât am reușit chiar să-l fac să livreze fix mesajele pe care mi le doream:

• „Am fost foarte interesat, în mod special prin asta, de fluiditatea identitară.”
• „Nici eu nu mai sunt aceeași persoană care eram acum un an.”

Un succes răsunător.

N-am mai apărut chiar eu în presă de o lună jumate. Mi-a devenit firesc să trimit dublurile, nici nu mă mai gândesc la asta, până nu primesc un mesaj care-mi dă fiori.

BBC Radio 2, în primetime. Peste 7 milioane de ascultători, printre care, posibil: prieteni din școală, foste gagici, viitori angajatori, alți oameni pe care s-ar putea să-mi doresc cu disperare să-i impresionez, la un moment dat, în viitor. Trebuie să trimit o sosie.

Dar există o problemă: postul e singurul care m-a zdrobit până acum – BBC-ul.

Dacă e să meargă, trebuie să găsesc cel mai bun Oobah cu putință. O persoană care să poată trece dincolo de securitatea la nivel de aeroport, detectoarele de metale și fotografiile pe care le folosește BBC-ul ca să îți verifice identitatea. Așa că trimit o poză cu mine tuturor directorilor de casting din oraș și, până la finalul săptămânii, am opțiunile sub nas.

Sun la primul număr de pe foaie:

Și, de-acolo, îi iau la rând:

Le pun întrebări despre șopron:

Facem jocuri de rol, cu ei pe post de mine sosind la BBC, iar eu un producător care-i acuză că nu sunt Oobah Butler:

După ore de evaluare intensă, aliniez candidații.

Și mă întreb: ce vreau, mai mult decât orice, să fiu eu pe lume?

Bunăciune. Vreau să fiu bunăciune.

Cu doar câteva ore înainte de interviu, ne apucăm de treabă.

Îi pun întrebări despre detaliile recenziilor false; despre prima noapte la șopron, despre câți frați are Oobah și cum îi cheamă – tot.

Jucăm și niște ping-pong.

La o stradă distanță de Wogan House, îi înmânez telefonul și buletinul, iar Oobah Sexosul coboară din taxi. Restul nu stă în mâinile mele.

Stau pe bancheta din spate a unui taxi negru – cu genunchii la piept și fălcile încleștate – în timp ce ascult tare BBC Radio 2 și conducem în jurul grădinii zoologice din Londra. În curând, simt o vibrație. E Oobah Bunăciunea. Un SMS îmi explică că au „niște probleme” cu securitatea. Futu-i. Îl rog pe taximetrist să tragă pe dreapta. Deschid ușa și mă întrerupe vocea prezentatoarei Vanessa Feltz.

„Dacă credeți că ați avut parte de suficiente știri false pentru o singură emisiune, fiți pe fază, pentru că n-ați auzit toate minciunile pe după-amiaza asta. Oobah Butler…”

Ne-a ieșit.

A fost o sarcină grea: că un grup de oameni cu fețe care seamănă vag cu a mea ar putea să se dea drept mine cu succes, pe parcursul unei luni și jumătate.

Dar a mers. A mers atât de bine, de fapt, încât am reușit să adun o grămadă de followeri și fani noi, să fac un mini-turneu radiofonic, să ajut o emisiune de la televiziunea bulgărească să scoată ratinguri „senzaționale”, să conving cel puțin câțiva oameni că, de fapt, sunt incredibil de atrăgător și, cel mai important, mi-am asigurat, în principiu, cea mai semnificativă laudă din viața mea: o nominalizare la Creatorul de Conținut al Anului.

La Premiile Media Online DRUM, prezentatorul citește toți ceilalți nominalizați, face o pauză și se duce la microfon.

„Ce-a zis juriul”, începe el, „e că am fost absolut inspirați de câștigător. Creatorul ăsta, după spusele juriului, e un adevărat talent. Premiul i se acordă lui…”

„Oobah Butler!”

Nu pot să cred! În pula mea, mi-a ieșit!

Mă rog…

Dacă prin mine înțelegi un norvegian pe nume Joakim, atunci da, mie mi-a ieșit.

Face paradă pe scenă Joakim, și apoi ține eroic premiul în aer, ca și cum ar fi Didier Deschamps ridicând trofeul Cupei Mondiale.

Mă uit la Joaqim cum sărbătorește câștigarea unui premiu care va fi, fără dubiu, realizarea de care părinții mei vor fi cel mai mândri pentru tot restul vieții mele și simt ceva neașteptat: mândrie.

Știu că e ciudat; că n-am făcut fizic niciuna dintre chestiile astea. Dar am selectat toate astea, astfel încât să mă portretizez în felul în care mi-ar plăcea cel mai mult să fiu perceput. Acești bărbați curajoși, tineri, blonzi oxigenați, mi-au optimizat identitatea și m-au îmbunătățit pe mine și reputația mea în feluri în care nu m-aș fi descurcat niciodată pe cont propriu.

Cu ce plec din asta? Că toată chestia asta cu avatarul în realitate e o descoperire realmente inovatoare, din care toată lumea are de beneficiat. Așa că am inventat o aplicație care să te-ajute să faci fix asta.

Se cheamă Oobah.com, iar trailerul pentru serviciile sale se află chiar mai jos:

Vrei să-ți optimizezi identitatea? Rezervă-ți acum un Oobah.

(P.S. Aplicația e reală, completează www.oobah.com ca să-ți găsim o variantă mai șmecheră!)

Tot documentarul despre povestea asta, mai jos:

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.