Cum te manipulează Putin să crezi că democrația a murit în Europa

Cred că s-ar putea scrie un catalog cu animale fantastice din știrile false care au făcut, de-a lungul timpului, carieră în presa din România. A fost, în vremurile tulburi ale tranziției, găina născătoare de pui vii inventată de Evenimentul Zilei pe vremea lui Ion Cristoiu.

Mai recent, același EvZ a publicat făcătura cu sirena pescuită în Egipt, iar în 2017, poți să-ți amintești de câinii de la RTV, plătiți cu 30 de lei bucata de Soros pentru a protesta față de guvernarea PSD.

Colecția nu ar fi completă fără balena albastră, care a reușit să stârnească îngrijorarea chiar și printre persoane educate, cu studii de specialitate și funcții de răspundere – iar aici mă refer, desigur, cu un respect pe care sper că o să îl observe și CNCD-ul, la doamna primar Gabriela Firea și doamna ministru Carmen Dan.

Toate știrile de mai sus sunt false, însă ele se împart în două categorii. Poveștile cu găina, sirena și balena albastră sunt ceea ce se numește false news: sunt scrise pentru a genera venituri sau din prostia și/sau naivitatea unor așa-ziși jurnaliști. Treaba cu câinii lui Soros aș pune-o, mai degrabă, în categoria de fake news: sunt tot știri false, dar se încadrează într-o narațiune mai amplă pe care încearcă să o disemineze și să o impună un actor puternic: un stat, o organizație, o corporație, etc.

Nu trebuie să îți bați prea mult capul cu false news, întrucât efectul lor este relativ benign: le agită pe unele doamne gen cele menționate mai devreme, sau îi fac să se simtă speciali pe ăia care cred că aici, în Dacia, este buricul lumii, unde cândva au trăit uriași de 4-5 metri.

Cu fake news, însă, avem deja o problemă: atunci când campaniile de fake sunt bine făcute, efectele se pot resimți la nivelul întregul societăți. Victoria lui Trump în alegeri și opțiunea britanicilor pentru Brexit sunt și meritul unor campanii de fake news.

Diferența dintre fake news și false news mi-a fost explicată, acum aproape doi ani, de jurnalistul Marian Voicu. Tocmai se apucase să se documenteze pentru o carte pe care, între timp, a terminat-o și care a apărut zilele astea la Humanitas: Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism.

Voicu este jurnalist de televiziune, umblat prin regiuni ca Africa și Siberia, care a început să-și facă mâna cu documentare; unul dintre ele, despre refugiații sirieni – realizat înainte ca aceștia să se îndrepte, în valuri, către Europa – a fost premiat de Asociația Corespondenților ONU. De altfel, prima lui carte, Tezaurul României de la Moscova, – foarte bine primită, atât de public cât și de specialiști – a avut la bază unul dintre documentarele sale.

Matrioșka mincinoșilor îți explică de unde pleacă toată povestea cu știrile fake, cât de serios a devenit fenomenul și, mai ales, cine se află în spatele lui. Pentru că, da, toată nebunia asta – care a ajuns și în România – nu este deloc întâmplătoare și chiar dacă modelul a mai fost preluat și de alții, principalul generator de știri false și inițiatorul fenomenului este Rusia.

Există două motive pentru care rușii, mai exact regimul lui Putin, nu se uită cu ochi buni către Occident. Primul este legat de competiția geopolitică, de visul de refacere a imperiului și, dacă se poate, de extinderea acestuia. Cel de-al doilea privește supraviețuirea regimului – un regim, nu uita, autoritar, în care aceiași băieți trag sforile de aproape 20 de ani, iar cei care au de obiectat riscă să ajungă prin pușcării, să cadă de la etaj, să bea ceai cu poloniu sau să fie, pur și simplu, împușcați, așa cum au pățit-o jurnalista Anna Politkovskaya și liderul opoziției, Boris Nemțov.

Când vine vorba de competiție geopolitică, interesul tău este ca adversarul să fie cât mai slăbit, așa că îți convine dacă, de exemplu, în Statele Unite câștigă alegerile un tip ca Trump, dacă UE se sparge prin ieșirea Marii Britanii sau dacă europenii se panichează că vin peste ei valuri de refugiați și votează partide de extremă-dreapta pentru a-i opri.

În ceea ce privește supraviețuirea unui regim autoritar, una dintre metode este să eviți influențe din exterior – dacă oamenii se uită afară și văd ce standarde de viață au occidentalii și de câtă libertate se bucură, s-ar putea să își dorească și ei așa ceva.

Și atunci demonizezi societățile respective: spui că promovează homosexualitatea, că insistă asupra drepturilor omului și corectitudinii politice pentru a masca o conspirație de legalizare a pedofiliei, că sunt imorale, că sunt gata să renunțe, de dragul refugiaților musulmani teroriști, la identitatea creștină a Europei.

În contrapondere se află Rusia cea pravoslavnică, cu oameni și conducători care au fibră morală, dar pe care Occidentul încearcă să o pervertească și să destabilizeze finanțând societatea civilă și provocând revoluții portocalii.

Pentru transmiterea acestor mesaje se folosesc canale media main-stream (unele de stat, altele comerciale), publicații online lansate atunci când este cazul, rețele de socializare, armate de troli etc.

Occidentul a descoperit povestea cu fake news doar odată cu declanșarea crizei din Ucraina – Maidanul, anexarea Crimeei și, ulterior, războiul din Donbas, dintre separatiștii ruși și ucrainieni. Presa rusă, aflată deja aproape în întregime sub controlul Kremlinului, a intrat într-un adevărat delir mediatic.

Publicul național – dar și internațional – a auzit despre intervenția Occidentului, despre preluarea puterii la Kiev de către fasciști, despre crime de război cărora le-au căzut victime chiar și copiii, despre partizanii eroi care apără sărmana populație rusă din Donbas.

În paralel cu aceste minciuni, mass-media pro-Kremlin ignora adevăruri care nu conveneau (de exemplu că tătarii din Crimeea s-au opus anexării peninsulei) sau prezenta tot felul de narațiuni alternative – cum s-a întâmplat în cazul doborârii cursei MH 17 a Malaysia Airlines, când s-a afirmat sus și tare, ba că era avion militar, ba că a fost doborât de aviația de război ucraineană, ba că a fost lovit de o rachetă lansată de ucraineni. Ancheta a stabilit, însă, că racheta respectivă a fost lansată de pe o platformă aparținând armatei ruse.

Toate aceste povești, dar și cele care au urmat și au vizat direct Occidentul, sunt analizate în Matrioșka mincinoșilor. Dincolo de cazurile propriu-zise și de mecanisme, Voicu îți arată și că, de fapt, ceea ce fac rușii nu este deloc nou.

S-a schimbat, odată cu dezvoltarea internetului, mediul de promovare a unor narațiuni, au fost folosite metode și forme mai rafinate dar, în esență, este vorba despre tehnici de dezinformare, propagandă și război informațional. Originile unora dintre acestea pot fi găsite în epoca țaristă – Voicu menționează vestitele sate ale lui Potemkin, formate doar din fațade – însă cei care le-au rafinat au fost bolșevicii.

Tehnicile respective au fost introduse și în strategia militară – mai întâi ca maskirovka, arta înșelătoriei și a camuflajului, iar ulterior, în epoca Putin, apar în doctrina așa-numitului „război hibrid”.

Băieții nu se limitează, însă, doar la atacarea adversarilor interni sau externi: istoria este rescrisă pentru a corespunde nevoilor politice, eroilor din trecut (Nevski, Ivan cel Groaznic, un Stalin aproape reabilitat) li se adaugă cei din prezent:

Bineînțeles că România nu avea cum să scape de fenomenul fake news, prezent aici chiar înainte de a se numi așa. Amintește-ți, în primul rând, cazul Revoluției – când, spune Voicu, este posibil să fi avut de-a face cu primul război hibrid purtat împotriva propriului popor pentru a se masca faptul că, de fapt, nu a existat niciun moment vid de putere: partidul, securitatea și armata au rămas la butoane.

La doar câteva luni după Revoluție au avut loc violențele dintre români și maghiari de la Târgu Mureș. Și în acest caz s-a manipulat și dezinformat la greu, inclusiv prin fake news publicate atât de presa din România, cât și de cea din afară (germanii de la ZDF).

De ce s-a întâmplat asta? O ipoteză, menționată de Voicu, este că, speriată de manifestațiile pro-democrație organizate la începutul lui 1990 de partidele istorice, puterea a căutat să se legitimeze prin găsirea unui inamic extern – ungurii.

Mai recent, cel al celebrului caz de pe Sky News cu așa numiții traficanți de arme români filmați de Sky News – un fals grosolan în care băieții nici măcar nu au fost în stare să facă rost de AKM-uri reale și s-au lăudat cu replici cu bile.

La prima vedere e vorba de false news, în aceeași categorie cu găina lui Cristoiu. Voicu observă, însă, că știrea a apărut în contextul unei narațiuni mai largi – arme din Balcani și din România care au ajuns la Statul Islamic – narațiune care, la rândul ei, poate fi folosită pentru a susține teza Kremlinului că americanii ar fi înființat și finanțat gruparea jihadistă.

O altă narațiune, care încă este în desfășurare, a apărut în contextul agitației din ultimii ani cu justiția, #rezist, Coaliția pentru Familie, etc.

Un discurs aproape identic îl are, în intervențiile sale săptămânale de la radioul public ungar, și Viktor Orban. Cu aceleași „pericole” se confruntă și Rusia lui Putin. Soros, UE și oculta sunt văzute ca amenințări și de extrema dreaptă europeană.

„Statul paralel” i-a pus gând rău și lui Erdogan. Familia tradițională este ținută la mare cinste și de electoratul dur al lui Trump. Toate aceste teme – și alte câteva – sunt prea comune, iar discursurile sunt prea similare ca să poți să zici că e vorba doar de niște coincidențe.