De ce ar trebui să-ți pese, ca român, de fiecare om împușcat în Gaza

„Noi iubim foarte mult România, dar iubirea asta e doar dintr-o parte. Voi nu sunteți interesați de noi”, mi-a spus în decembrie, anul trecut, medicul Rafeek Zant, în biroul său din spitalul privat Al Hayat din Gaza City. Doctorul se chinuia să pronunțe cât mai corect cuvintele românești pe care le învățase în cei șapte ani petrecuți ca student în Iași.

„Nu e chiar așa”, am încercat să salvez situația, gândindu-mă că, totuși, în problema palestiniană statul român a avut întotdeauna o poziție prietenoasă.

Mi-am adus aminte de cuvintele medicului zilele astea când, în timpul protestelor de la granița dintre Gaza și Israel, au murit 60 de oameni, alte câteva sute fiind rănite de gloanțele și gazele lacrimogene ale soldaților israelieni. Iar în timp ce țările UE condamnă explicit folosirea excesivă a violențelor sau măcar cer o anchetă independentă, România tace. Autoritățile noastre nu au spus nici măcar un cuvânt despre morții din Gaza. Singurul care a folosit expresia „s-a regretat numărul mare de victime” a fost președintele Iohannis, în această dimineață, întrebat de un reporter.

Dar nu e doar asta. În acest moment, prin Liviu Dragnea și guvernul său, România se aliniază politic în spatele premierului israelian Benjamin Netanyahu, abandonând poziția de neutralitate și chiar de mediator, pe care a avut-o în ultimii zeci de ani în conflictul israeliano-palestinian. Uitând practic de sutele, poate chiar miile de cetățeni români care locuiesc în teritoriile palestiniene. Plus mulți alți vorbitori de limbă română de acolo.

România a fost apropiată întotdeauna de problema palestiniană. Cu mult înainte de Dragnea, în timpul comunismului, Ceaușescu juca rolul de mediator între palestinieni și israelieni, iar unele dintre cele mai importante întâlniri între cele două părți au avut loc la București. Mizele au fost întotdeauna în principal economice și politice.

Până în 1950, capitala Israelului a fost la Tel Aviv, pe malul Mării Mediterane, apoi israelienii au mutat-o la Ierusalim, un oraș cu foarte multe semnificații biblice pentru poporul evreu. În 1980, Parlamentul israelian a adoptat chiar și o hotărâre prin care Ierusalimul a fost proclamat „capitala unită și veșnică” a țării și și-a instalat toate instituțiile acolo (Parlament, Guvern etc).

Problema este însă că politicienii evrei au luat decizia asta, în urma unui război purtat cu țările arabe din jurul Israelului, cel din 1967, când au ocupat teritoriile locuite de palestinieni, Cisiordania, Fâșia Gaza și Ierusalimul de Est.

Ierusalimul sau „Orașul Sfânt” fusese împărțit între arabi și israelieni, în urma precedentelor războaie, în Ierusalimul de Vest (israelian) și Ierusalimul de Est (palestinian).

Cucerirea Ierusalimului de Est nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, motiv pentru care majoritatea țărilor și-au menținut ambasadele la Tel Aviv. Motivul e logic: dacă îți muți reprezentanța diplomatică acolo înseamnă că recunoști automat anexarea orașului de către israelieni (mă rog, a părții de est) pe cale militară. În Ierusalimul de Est, unde se află Orașul Vechi și principalele locuri sfinte ale creștinismului, iudaismului și islamului, populația majoritară era, la momentul respectiv, palestiniană.

Mai multe rezoluții ONU au condamnat ocuparea militară a Ierusalimului de Est, soluția propusă și acceptată pe plan internațional fiind ca acesta să devină capitala viitorului stat palestinian, așa cum Ierusalimul de Vest să fie capitala Israelului. Atâta vreme cât negocierile de pace dintre cele două părți au intrat în impas, nici statutul Ierusalimului nu a mai putut fi reglementat. Asta pe plan extern, deoarece pentru politicienii israelieni de tipul premierului Benjamin Netanyahu lucrurile sunt cât se poate de clare: „Ierusalimul unificat a fost și va fi mereu capitala Israelului”.

Statele Unite, care sunt principalul aliat al Israelului, au avut o poziție ceva mai nuanțată decât țările din UE spre exemplu, dar totuși administrațiile de la Casa Albă au amânat în mod repetat mutarea ambasadei la Ierusalim. Nu a fost și cazul lui Trump care, în decembrie anul trecut, a ținut să-și onoreze promisiunile făcute în campanie electorală și anunțat că va muta ambasada, lucru care s-a întâmplat pe 14 mai, de ziua statului Israel.

Ți-am făcut această lungă introducere ca să înțelegi cum este împărțită în acest moment lumea în ceea ce privește statutul orașului Ierusalim. Iar în acest context, Liviu Dragnea și guvernul pesedist nu numai că au decis, peste capul lui Iohannis, să urmeze exemplul americanilor, dar au blocat și o declarație comună a Uniunii Europene care urmărea să condamne mutarea de către SUA a ambasadei la Ierusalim. O decizie finală în acest sens ar trebui să vină de la președinte care însă acum este amenințat cu Curtea Constituțională dacă nu va fi de acord cu poziția lui Dragnea.

Vei spune că e normal să ne aliniem americanilor, având în vedere parteneriatul strategic, numai că ar fi puțin cam forțat. Americanii nu ne-au obligat să ne mutăm ambasada, au spus-o explicit chiar reprezentanții lor.

Despre motivele exclusiv personale ale lui Liviu Dragnea de a se da bine pe lângă premierul israelian Benjamin Netanyahu, VICE a scris aici, nu mai intru acum în detalii. Dar ce merită spus e că Netanyahu, la rândul lui, e urmărit de o grămadă de probleme acasă, fiind contestat în stradă de proprii cetățeni pentru corupție. De aia ar avea nevoie ca de aer să marcheze puncte pe plan extern. Convinge cât mai multe țări să urmeze exemplul americanilor, poate uită israelienii ce poamă bună e premierul lor pe plan intern.

Trebuie să-ți mai spun că România se numără printre țările care au recunoscut oficial Palestina ca stat, iar palestinienii au deschis o ambasadă la București. La rândul său, statul român are o reprezentanță diplomatică la Ramallah, capitala actuală a statului palestinian. Și ca să vezi că decizia lui Dragnea nu rămâne fără urmări, ambasadorul Palestinei în România a fost rechemat ieri în țară și există așadar posibilitatea, doar teoretică deocamdată, să rupem relațiile cu acest stat. Nu știu cine ar avea de câștigat din situația asta, sigur nu România.

În tot acest timp s-a vorbit mult despre implicațiile politice ale relațiilor cu Israel și Palestina, dar aproape deloc despre cele umane.

Ai văzut și tu probabil zilele astea confruntările sângeroase care au avut loc la granița dintre Israel și Gaza, după ce americanii au inaugurat ambasada de la Ierusalim. Gaza este o fâșie de pământ de pe Malul Mediteranei, lungă de 51 de kilometri și care este locuită exclusiv de palestinieni. Deși au cucerit-o în timpul războiului din 1967, israelienii s-au retras strategic din Fâșia Gaza în 2005, dar îi controlează în continuare granițele și spațiul aerian.

La alegerile parlamentare palestiniene din 2006, organizația Hamas a obținut majoritatea voturilor și a păstrat puterea până în acest moment. Hamas este considerată organizație teroristă, iar țările occidentale (inclusiv România) plus Israel nu au relații cu aceasta. Hamas nu recunoaște Israelul și a pornit câteva războaie împotriva acestuia. De aici vine și justificarea israelienilor de a trage în oricine se apropie de granița lor, chiar dacă e vorba doar de tineri înarmați cu pietre și praștii.

Cea mai mare parte a locuitorilor din Gaza sunt descendenții refugiaților palestinieni, care au plecat din Israel după primul război israeliano-arab, cel din 1948-1949. Mulți provin inclusiv din zona Tel Aviv.

Din acest motiv mitingurile de la granița Gaza-Israel poartă numele de „Marele marș al întoarcerii”. În mod simbolic evident, pentru că ar fi puțin ilogic să-ți imaginezi că palestinienii chiar o vor lua pe jos, sute de kilometri, prin interiorul Israelului, până vor ajunge la fostele case ale bunicilor și părinților lor.

Nu am spus eu chestia asta, ci fostul premier britanic David Cameron. ONU zice chiar mai mult și anume că, până în 2020, Gaza va ajunge de nelocuit. Am fost acolo în decembrie 2017 și pot să depun mărturie că este una dintre cele mai aglomerate regiuni de pe glob. Peste două milioane de oameni se îngrămădesc pe o fâșie de pământ lungă de 51 de kilometri.

Locuitorii au doar patru ore de curent electric pe zi, apa potabilă e pe terminate, economia locală în picaj. Aproape nimeni nu poate intra și ieși din Gaza, nici prin Israel, nici prin Egipt, listele de așteptare conțin mii de nume. Te pui pe listă și stai cu lunile să vezi dacă israelienii îți dau sau nu voie să ieși din țară. De cele mai multe ori răspunsul e negativ. Am cunoscut acolo un medic stomatolog care avea și cabinet în București și venise să-și vadă rudele. Habar nu avea când va avea voie să se întoarcă în România, unde erau nevasta și copiii.

Rata șomajului în Gaza e uriașă, peste 60% în rândul tinerilor.

Despre viața oamenilor sub regimul islamic impus de Hamas în Gaza am scris aici.

Foarte important însă este că în acest teritoriu se vorbește foarte mult limba română. În primul rând sistemul de sănătate din Gaza, public sau privat, este condus de medici palestinieni care au studiat în România. Sunt 22 de spitale în toată Fâșia Gaza și, potrivit estimărilor Asociației de prietenie româno-palestiniene, în acestea ar lucra peste 500 de doctori, mulți dintre ei cu dublă cetățenie, care au învățat meserie în școlile românești. Dar nu sunt numai în spitale, ci și în cabinetele stomatologice din orașele din Gaza.

„Pe timpul lui Ceaușescu, România dădea cam 300 de burse pe an pentru palestinieni, atât din Gaza, cât și din Cisiordania. Cei mai mulți alegeau medicina, stomatologia sau construcțiile. În momentul ăsta mai sunt cam zece burse pe an, date de România”, mi-a explicat Salah Joudah, fost profesor la Universitatea din Gaza.

Dar nu sunt numai palestinieni. Mulți dintre aceștia s-au întors în Gaza, după studiile făcute la București, Cluj, Timișoara etc, împreună cu soțiile lor românce. Unele lucrează în spitale, tot ca medici.

Gabriela Sultan, una dintre soțiile de medici palestinieni din Gaza, mi-a spus că la un moment dat erau cam 300 de românce în Gaza. Cifrele nu sunt oficiale, dar cam atât ar fi ieșit la socoteală în 2007-2008 când se punea problema evacuării cetățenilor români din Fâșie, din cauza războiului. Oricum multe au plecat între timp din cauza condițiilor grele de viață.

Am vorbit chiar zilele astea cu unul din medicii palestinieni pe care i-am cunoscut în decembrie. Mi-a spus că spitalele sunt pline cu răniți aduși de la proteste. Era convins că acestea ar trebui să se oprească pentru că nu duc la nimic bun. „În acest moment nimeni nu ține cu noi. Suntem singuri, mor oamenii degeaba.”

Poți să-l urmărești pe autorul articolului și pe conturile lui de Facebook, Twitter și Instagram