Am întrebat foști bătăuși de ce-și chinuiau colegii

Majoritatea dintre noi s-au confruntat la școală cu colegi agresivi.

Dacă nu ni s-a întâmplat nouă, sigur i s-a întâmplat unui cunoscut, c-o fi fost o poreclă urâtă sau un zvon scârbos povestit de colegi pe ascuns. Poate că s-a făcut mișto de noi din cauza înălțimii sau a culorii părului sau din cauză că aveam o voce caraghioasă. Alții erau torturați fizic. Asta era școala, înainte să apară telefoanele mobile și internetul, care au înrăutățit situația.

Cei dintre noi care au fost chinuiți de colegi în școală probabil s-au întrebat mereu: „de ce?” și „de ce eu?”

Așadar, le-am pus întrebarea asta mai multor elevi agresivi și am descoperit că relația dintre bullies și victimele lor nu e întotdeauna atât de clară precum pare. Da, unii copii sunt idioți și atât. Dar unii bullies au fost și ei victime la rândul lor. Mulți se poartă urât din cauza nesiguranțelor personale sau din cauza problemelor de acasă. Și, după cum ilustrează poveștile de mai jos, unii elevi răi cresc și evoluează. Ajung să realizeze impactul pe care l-au avut asupra altora.

Am vorbit cu patru foști bullies – doi bărbați și două femei – și am obținut poveștile lor presărate cu zvonuri, pumni în față, guri pline cu gândaci, vizite în biroul directorului și confruntări cu fostele victime.

Când eram în generală, eram lidera unei găști de băieți. Eram eu, Ramsay și Jeff; și mereu ne băteam joc de alți câțiva colegi din școală.

În perioada respectivă, părinții mei treceau printr-un divorț urât. Iar maică-mea era la pământ. Știu că aveam 11 ani și beam pe podeaua bucătăriei cu băieții ăștia doi și până și ei se mirau de cât de varză e familia noastră. Jeff avea și el mulți demoni. În liceu s-a apucat de droguri grele. Dar pe atunci era doar furios și nu știa ce să facă cu furia aia. Așa că ne legam de alți copii. Iar Ramsay s-a luat și el după noi.

De obicei, ne legam de copii care erau deja marginalizați. Era un băiat, Tyler, care avea părul roșu. Scriam cântece despre el, în care îl făceam de căcat. Odată, eu și Ramsay l-am ținut de mâini, iar Jeff a alergat și s-a aruncat ca un berbec cu capul în burta lui. Ne mai băteam joc și de alt copil, pe nume Leland. Aruncam în el cu mingi de tenis. Dar el, săracul, tot voia să stea cu noi. Nu înțelegeam de ce. Un alt copil pe care îl chinuiam, Justin, venea la zilele mele de naștere. Eram cumva prieteni, dar era cel mai penibil dintre prietenii noștri, așa că ne luam mereu de el.

Jucam ceva intitulat „Casa lui Justin”. Îi dădeam cinci minute să fugă, după care îl vânam, îl târam înapoi la locul de joacă și nu-l mai lăsam să plece. Nu voia să ne jucăm asta. Ne ruga să jucăm prinselea sau orice altceva. Dar nu voiam. Și dacă refuza să se joace, urlam la el: „Vrem să ne jucăm Casa lui Justin!”

Era dubios, mai ales că eu și Jeff eram consilieri, adică trebuia să-i ajutăm pe ceilalți copii. Misiunea noastră era să vorbim cu copiii care nu aveau cu cine să vorbească despre problemele lor. Luam și note mari amândoi. Și totuși, eram mereu trimiși în biroul directorului pentru că le făceam farse proaste atât colegilor, cât și profesorilor.

La un moment dat, m-am întâlnit cu unul dintre băieții pe care i-am chinuit rău în școală. Aveam vreo 19 ani. Eram într-un bar și a venit la mine și mi-a zis: „Salut. Mă mai ții minte?” Mi-a luat două secunde să-mi dau seama și m-am îngrozit. Mi-am cerut scuze imediat. Mi-a zis: „E ok, se mai întâmplă. Eram mici. Sunt ok acum, dar a fost de căcat ce ai făcut.” Dacă le povestesc altora ce am făcut în școală, se cam cutremură. Nici eu nu cred că a fost ok, dar asta e, îmi asum.

Eram un copil mai masiv și toată lumea a făcut mișto de mine pe tema asta de la o vârstă foarte fragedă. Ca să mă simt mai bine cu mine însumi și să dau mai bine în ochii altora, am început să-mi bat joc de copii care erau niște ținte mai ușoare decât mine. Nu mi-am dat seama că eram agresor în perioada aceea, dar asta eram. Abia mai târziu am realizat că am perpetuat abuzurile prin care am trecut eu.

Din cauza greutății, n-am fost apreciat niciodată la nivelul colegilor mei atleți. Așa că făceam mișto de alții ca să primesc atenție. Și nici măcar nu mi-am dat seama că oamenii pot fi afectați de asta pe termen lung. Acum că mă gândesc la asta, probabil că bieții copii pe care îi chinuiam nu voiau să vină la școală din cauza mea, așa cum aș fi vrut și eu, în trecut, să-i evit pe cei care îmi făceau rău.

Îmi amintesc că în liceu făceam mișto cu un coleg de o fată și îi ziceam că e grasă. O ziceam doar așa, ca să râdem, nici măcar nu credeam că e grasă. Dar biata fată aproape a dat în bulimie.

Altă dată, eram în generală și mergeam pe pista de biciclete și un puștan venea din direcția opusă. Eram cu prietenii – lucrurile astea se întâmplă mereu când ești cu prietenii, ți se declanșează mentalitatea aia de haită. Ești cu alți oameni și vrei să-i impresionezi. Și cum eram mulți, copilul ăsta nu avea loc de noi să treacă. Nu mai știu exact ce i-am zis, dar mi-am umflat pieptul și mi-am afirmat masculinitatea în fața lui într-un fel sau altul. O săptămână mai târziu, directorul m-a chemat în biroul lui ca să vorbim despre incident. Era acolo și băiatul ăsta și tremura din cap până în picioare, era absolut îngrozit.

Întotdeauna mi s-a părut amuzant când eram agresorul. Îmi amintesc că alergam un copil prin parc și îl amenințam cu bătaia. Deși n-am bătut, propriu zis, pe nimeni. N-am tras niciun pumn nimănui. Maximum i-am trântit pe jos pe câțiva. Chestia e că toată lumea ne certa și ne amenința pentru comportamentul ăsta. Nimeni nu m-a întrebat vreodată: „Băi, tu realizezi ce faci?” Nimeni n-a încercat să-mi deschidă ochii decât prin amenințări.

Și asta e problema: dacă un copil agresiv îi enervează pe ceilalți, el se bucură. Când eram mic, muream de bucurie când îi scoteam din sărite pe ai mei. Râdeam cu prietenii ani de zile pe tema asta. Cred că dacă aș vedea azi o astfel de situație, în care un copil îl agresează pe altul, aș încerca să rezolv problema cât mai nonșalant. Aș vorbi cu el în loc să mă enervez. Nu e eficient.

Partea nașpa e că îmi amintesc ce rău era să fiu agresat de alții. Știu că alegeam anumite rute spre școală ca să nu mă întâlnesc cu un anumit grup de copii care făceau mereu mișto de mine și mă împingeau. E înfricoșător să treci prin asta. Și nu mi-am dat seama că am ajuns și eu un nemernic ca ei decât foarte târziu. Devenisem fix ca oamenii de care mă temeam.

Era la școală un tip care mi se părea al naibii de drăguț și nu știam cum să gestionez chestia asta. Pe atunci nu știam că sunt gay. Mi se pusese pata pe el și nu înțelegeam de ce. Așa că l-am rupt în bătaie. Cred că mulți oameni își văd problemele personale reflectate în alții și îi enervează asta. Eu aveam vreo 11 sau 12 ani când l-am bătut pe băiatul ăla. Sunt o persoană deschisă acum, dar înainte nu eram.

În copilărie și adolescență am auzit de nenumărate ori termenul „poponar”. Pe atunci luam multă bătaie de la tatăl meu vitreg. Am suportat mulți ani situația asta. Acum că mă uit în urmă, dacă n-aș fi fost în situația respectivă, nu l-aș fi tratat așa pe băiatul ăla. Când s-a mutat la noi la școală, ne înțelegeam foarte bine. Dar a început să se poarte ciudat. Vorbea tâmpenii, spunea chestii care păreau minciuni, gen că părinții lui îi cumpără filme porno. Ceilalți copii deja făceau mișto de mine că umblam cu el.

Prima oară l-am lovit fix din cauza presiunii anturajului. Voiam să par cool în fața copiilor cool. Băiatul a venit la mine să vorbim și eu i-am zis să se ducă dracului. N-a vrut, așa că l-am lovit în coaste și l-am trântit pe jos. Chestia asta s-a întâmplat de vreo patru-cinci ori, iar copiii cool se distrau de minune.

Apoi, după câteva luni, a avut loc o excursie de schi cu școala și eu și cu el am fost singurii copii care n-au mers în excursie. Eram în laboratorul de informatică, doar noi, și deodată a început să mă mângâie pe picior. Mi-a zis: „Să știi că nu sunt gay, sunt doar excitat.” Am luat-o razna. În ziua următoare, le-am povestit tuturor colegilor ce făcuse și și-au bătut joc de el atât de tare încât a trebuit să se mute la o altă școală.

M-am întâlnit cu el ani mai târziu, într-un centru pentru tineret. Ne-am înțeles bine, ne-am jucat niște jocuri. Dar până la urmă a fost dat afară pentru că a făcut o prostie cu un copil, nu știu exact ce. Nu l-am mai văzut de atunci. Am încercat să-l contactez, dar n-am reușit. Voiam să-mi cer scuze pentru cum m-am purtat cu el. În plus, mi-e ciudă că am fi putut fi un cuplu super mișto și eu am dat cu piciorul la tot.

Am crescut la periferia unui orășel mic. Așa că, în copilărie, n-am prea socializat. Nu aveam copii în vecini. Iar când am ajuns la grădiniță, toți se cunoșteau deja între ei, iar eu nu știam pe nimeni. Și la școală, toți mai rămâneau împreună după ore, dar eu nu puteam, pentru că locuiam departe de oraș și trebuia să prind autobuzul. M-am simțit mereu foarte izolată și foarte supărată - mai ales în adolescență.

În liceu, am ratat toate petrecerile de adolescenți doar pentru că nu eram în oraș. Am început să am resentimente față de ceilalți copii. Cam asta era perioada în care am început să fiu percepută ca bully. Eu nu mă vedeam așa. Știam că sunt furioasă, dar nu îmi dădeam seama că am abilitatea de a intimida oamenii.

Cred că totul a pornit de la faptul că mă simțeam exclusă. Și credeam că așa îi tratează oamenii „superiori” pe cei mai prejos decât ei. Și eu fusesem agresată în copilărie și am presupus că agresorii mei făceau asta pentru că îmi erau superiori. Apoi, pe măsură ce am crescut, mi-am dezvoltat simțul umorului, iar băieții au început să mă observe și am devenit mai încrezătoare pe plan social. M-am gândit că în sfârșit devenisem superioară și că trebuia să-i tratez nasol pe cei care nu erau la fel de cool ca mine.

De exemplu, odată eram acasă la o fată și ea dormea cu gura deschisă, iar eu am luat un pumn de păianjeni și muște moarte de pe pervaz și i i-am băgat în gură. Eram foarte rea și pe la spatele oamenilor. Scorneam zvonuri răutăcioase. Când eram în clasa a noua, le-am zis colegilor că una dintre colege – doamne, cât de groaznică eram – avea o relație sexuală cu pisica ei. Și colegii m-au crezut.

Apoi, mai era un tip care se îndrăgostise de mine și eu am început să le spun tuturor că e un psihopat dubios. Tipul era chiar ok și voia să fim prieteni. Dar toți din cercul meu mă întrebau: „Ce mai face obsedatul?” Și mă distra asta. Când eram față în față cu el, eram ok, dar pe la spatele lui spuneam numai mizerii. Într-o zi, a venit la mine când eram cu prietenii și i-am zis tot felul de lucruri oribile în față – toate lucrurile pe care le spuneam pe la spatele lui. Am vrut să le arăt prietenilor cum îl pun eu la punct. El a fost șocat, nu înțelegea ce s-a întâmplat cu mine. Îmi dădeam seama că nu era prea drăguț ce făceam, dar nu mă gândeam că era mare chestie.

Și cred că cel mai rău am terorizat-o pe maică-mea. Cu ea am fost oribilă până în punctul în care a vrut să plece de acasă și să nu se mai întoarcă. Odată, când își rupsese glezna, i-am luat cârjele de lângă pat când dormea și i le-am încuiat în baie. După care am trezit-o ca să-i spun cât de mizerabilă era și cât de varză era ca mamă. Iar mama e cea mai iubitoare persoană pe care o cunosc. Din păcate, aveam atâta furie în mine și nu știam unde s-o direcționez. Mi se părea o țintă ușoară. Iar când mama era rănită, mă simțeam ca un căcat și mergeam la școală și îi tratam și pe alții mizerabil pentru că, oricum, ce mai conta?

Am ținut-o așa până la maturitate. Am ales o cale foarte întunecată. Am abandonat liceul la 16 ani și am devenit o persoană violentă. Am fost arestată de mai multe ori. Îmi plăcea să pocnesc oamenii în față. Apoi, într-o zi, stăteam singură în apartamentul meu și am avut o revelație, parcă mi s-a deblocat deodată empatia. Și am început să plâng în hohote. Am realizat că acțiunile mele îi afectau pe oameni. Din punctul acela, am devenit extrem de sensibilă. Mi-e greu să mă uit și la filme în care oamenii sunt cruzi unii cu alții. Cred că mi-a ajuns violența din tinerețe pentru tot restul vieții.

E ciudat. Acum că mă uit în urmă, îmi dau seama că sunt o persoană atât de diferită. Făceam lucruri pe care nu le-aș face niciodată acum. Nu știu ce era în capul meu.

Sincer, cred că mi-ar fi greu să mă conectez cu persoanele cărora le-am făcut rău. M-am gândit la asta. Să mă văd cu ele, să-mi cer scuze. Eram o ființă incredibil de rea. Toți erau intimidați de mine.

Într-un fel sau altul, mi s-a întors. De exemplu, în facultate, am avut o profesoară care mă hărțuia și râdea de mine în fața colegilor.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.