Facebook

Doi psihologi mi-au explicat ce-i face pe români să-și dea report unii altora pe Facebook

Am primit report pentru o postare de acum doi ani, așa că Facebook m-a pus pe tușă timp de o lună, ceea ce mi-a cam dat viața peste cap. Știu, sună stupid.
Răzvan Filip
Bucharest, RO
12.12.17
Psihologul Mădălina Sava, fotografie via arhiva personală a Mădălinei

De câteva luni încoace, bula mea de memari, păreriști și activiști pare să treacă printr-o adevărată epidemie de conturi blocate. Blocați pe o zi, trei zile sau chiar o lună, nici nu mai contează perioada, cert e că sunt banați influenceri pe capete, din toate taberele ideologice. Multe dintre ban-urile ultimelor luni au venit pe fondul unor postări de acum doi, trei sau chiar patru ani.

Eu însumi am fost banat recent timp de-o lună pentru o glumă foarte proastă făcută acum doi ani, într-o perioadă de adolescență târzie, când Brickleberry și Family Guy încă mi se păreau amuzante. Nu neg, o meritam. Însă mă fascinează determinarea celui sau celei care a stat să sape atât prin trecutul meu virtual ca apoi să mă raporteze. Am raportat și eu oameni pentru că m-a ofensat ce scriau sau pentru că pur și simplu mă certasem cu ei online, dar n-am stat niciodată să sap prin analele Internetului ca să-i prind cu ceva. Adică da, am fost meschin, dar nu chiar atât de meschin.

Publicitate

Despre aspectele tehnice ale problemei s-a tot scris, chiar și aici, când mai mulți influenceri #rezist s-au plâns că le-a blocat Dragnea conturile. Lucian Mîndruță și-a manifestat și el interesul față de fenomen și-a postat un ghid despre ce poți și ce nu poți să faci pe Facebook, dacă n-ai chef să stai o lună (sau chiar mai mult) pe tușă. Eu am vrut să aflu care sunt cauzele și efectele (mai profunde) ale fenomenului, cum de-am ajuns să ne certăm la sânge, în online, și, mai ales, de ce naiba sunt atât de afectat de o chestie atât de banală precum un ban pe Facebook?

Pentru a elucida toate aceste mistere, am vorbit cu doi psihologi interesați de fenomen: psihoterapeutul Lucian Negoiță și Mădălina Sava, cercetătoare în psihologie care se pregătește să facă un doctorat pe tema viralității online și reprezentantă a asociației Choice, o organizație ce se ocupă cu „diseminarea cunoștințelor validate științific din domeniul psihologiei”.

Fotografie de SupportPDX via Flickr

De ce au devenit atât de comune certurile online?

Mereu m-a fascinat discrepanța dintre comportamentul online și cel afișat în lumea reală, aia cu responsabilități, facturi și pisici de îngrijit. Îl vezi pe tipul ăla super acid care se bagă-n seamă prin mai toate certurile de pe Facebook și care-i blocat de minimum trei persoane pe zi? Eh, sunt în stare să pun la bătaie apartamentul familiei că, IRL, tipul e de o sfioșenie demnă de sfinții închisorilor.

Când i-am vorbit despre percepția asta a mea, Mădălina Sava, de la Choice, s-a arătat sceptică, pentru că, spune ea, „în viața de zi cu zi tindem să ne petrecem timpul mai degrabă cu oameni care ne împărtășesc opiniile și valorile și rar se creează în realitate contexte în care putem avea o dezbatere rațională și argumentată cu cineva care nu ne împărtășește perspectiva”. Totuși, tot ea mi-a spus că există studii psihologice care sugerează că simplul fapt de a auzi vocea unui oponent îl face pe acesta să pară mai uman în ochii noștri, pentru că include și alți indicatori decât textul scris, precum intonația și volumul, ceea ce-i nuanțează discursul:

Publicitate

„Dacă nu avem percepția că vorbim cu un om în carne și oase, care are un context de viață cu care să ne identificăm măcar un pic, rămâne doar variabila unei idei rele, care trebuie combătută.”

Citește și: Am întrebat un expert de ce unii români sunt blocați pe Facebook zilele astea

În privința certurilor care apar online, Mădălina Sava mi-a vorbit despre un fenomen numit in-group-out-group bias, care se manifestă atunci când îi percepem și îi catalogăm pe ceilalți ca fiind diferiți de noi, că aparțin altor grupuri, ceea ce generează teamă și agresivitate.

„Pe vremea când trăiam în triburi, hiper-vigilența și viteza de catalogare a celuilalt ca străin sau o amenințare ne-a ajutat să supraviețuim. Acum nu se mai pune problema supraviețuirii, dar teama ancestrală este alimentată în mod conștient de «puterile» care au interese în direcția asta. Studiile arată că în momentul în care îți este insuflată teamă, devii din ce în ce mai intolerant.”

În mediul online, spune Sava, acestă polarizare este exacerbată și prin modul în care îți este livrat conținut în news feed - mai întâi îți apare conținut similar cu alte lucruri la care ai dat like, astfel că expunerea la păreri diferite este redusă. Din cealaltă tabără apar doar știrile cu un conținut extrem, fapt ce întărește antipatia față de alții și apartenența la propriul grup.

De ce ne discredităm cu atâta ușurință unii pe alții

Autorul articolului, încă suferind

Faptul că poți săpa prin trecutul virtual al altuia cu atâta ușurință nu e neapărat un lucru rău, spune Mădălina Sava. Accesul facil la informații poate cataliza cooperarea, oamenii pot contribui la aceeași cauză, se pot găsi mai ușor între ei și „pot construi lucruri frumoase”. Pe de altă parte, accesibilitatea asta ușurează și tentativele de discreditare:

„Aceste tentative ar avea loc oricum în viața de zi cu zi, doar că acum accesul la informații despre omul pe care ne dorim să îl discredităm ne este oferit de el însuși, dacă are un profil public sau este la o distanță de câteva căutări pe Google.” Sava mai adaugă că, în general, noi știm deja când nu ne place de cineva și nu avem nevoie de dovezi pentru a ne demonstra că antipatia este justificată:

„Să nu uităm că suntem animale sociale până la urmă și avem o tendința naturală de a ne căuta aliați. Nu caut dovezi despre celălalt pentru a mă convinge pe mine însămi că nu îl plac sau că este o persoană indezirabilă, știu asta deja - emoțiile mele (furie, dezgust) îmi spun asta foarte clar. Fac asta pentru a-mi câștiga aliați, pentru a atrage oameni de partea mea și pentru a-l izola pe celălalt.”

Aceste emoții apar și-n momentul când dăm report în stânga și-n dreapta, completează ea. Simțim c-am fost neîndreptățiți și căutăm dreptatea făcându-le rău altora.

Într-o eră puternic influențată de social media, această dreptate poate însemna limitarea accesului la propriul cont, ceea ce reprezintă, practic, „limitarea oportunităților de a-și exprima opinia și de a câștiga la rândul său aliați”. Și mai interesant e că această formă de răzbunare virtuală nu presupune „încălcarea unor valori puternice”, pentru că nu presupune un atac fizic, deci nu-l consideri real, așa că poți dormi liniștit noaptea. Ba dimpotrivă, gesturile de acest tip te pot lăsa la sfârșitul zilei cu senzația satisfăcătoare că ai făcut un lucru bun și ți-ai apărat valorile printr-un simplu click.

Răzbunarea din online are rădăcini îndepărtate

Lucian Negoiță mi-a arătat că toate metodele de răzbunare pe care le vedem acum, în online, au un corespondent în trecut: „Când nu exista Facebook, existau vecini procesomani care te țineau dintr-un proces în altul, căutând diverse chichițe prin care să te pedepsească. Sau, dacă ne uităm în istorie, bâta era cea care voia să facă dreptate.”

Citește și: Am căutat ce se vinde în România pe Facebook și am dat de piața și banca săracilor

Pentru trollii înnăscuți, cel mai de preț lucru pe care l-a adus Internetul a fost anonimatul. Deși Facebook îndeamnă la mai multă transparență decât alte platforme, precum forumurile și image-board-urile, anonimitatea reportului rămâne problematică atunci când această funcție e folosită în mod abuziv. Practic, elimină aproape complet neplăcerile confruntărilor din viața de zi cu zi: „Protecția anonimatului presupune un risc scăzut ca eu să fiu tras(ă) la răspundere pentru ceea ce am făcut, ceea ce elimină încă un posibil obstacol din calea acestui comportament. Este o situație cu risc scăzut, pentru că eu nu pățesc nimic, iar potențialul de recompensă este ridicat - mi-am făcut dreptate, i-am arătat eu lui/ ei”, a precizat Mădălina Sava.

Cum poate deveni Facebook un trigger pentru niște porniri latente

M-am găsit deseori în postura psihanalistului de canapea care dă verdicte categorice despre sănătatea psihică a adversarului ideologic după doar două-trei comentarii. De exemplu: Cutărescu are convingeri violente și anarhiste pentru că l-a bătut taică-su când era mic și acum urăște din toți ficații orice miroase a Autoritate.

Astfel de evaluări pot părea meschine, dar există un sâmbure de adevăr în toată treaba asta, în sensul în care Facebook poate deveni locul în care oameni aparent echilibrați pot da frâu liber celor mai toxice porniri, pe care presiunea și normele sociale reușesc să le țină (cât de cât) sub control, în viața de zi cu zi.

Citește și: Am vorbit cu dependenți de Facebook din România și-am înțeles de ce n-o să scăpăm de el niciodată

Lucian Negoiță crede că pentru unele persoane, Facebook a devenit deja un trigger și nu doar atât, ci și „o strategie în sine de a face rău altor persoane”. În viziunea lui, tehnologia atrage după sine și folosirea ei în scopuri nu tocmai empatice sau altruiste:

„Nici Einstein nu știa că celebra sa formulă, E = mc2, va fi folosită pentru crearea bombei atomice.”

Mădălina Sava mi-a spus că, într-adevăr, mediul online poate facilita anumite reacții antisociale, care, ulterior, sunt întărite social:

„Eu îi las un comentariu unui om cu care am o dispută, apoi zece prieteni de-ai mei și încă zece prieteni de-ai prietenilor mei îmi dau like. Rezultatul este că simt susținere și apreciere din partea unui grup mare de oameni și astfel mă simt foarte puternic, foarte ușor. (…) În viața de zi cu zi, pur și simplu nu te întâlnești cu această situație: nu se vor strânge în fața blocului două grupuri de douăzeci de oameni să dezbată (mai mult sau mai puțin agresiv sau argumentat) dacă o glumă a fost sau nu cu rea intenție sau mai știu eu ce teme sunt populare în social media. Practic, social media reprezintă o exacerbare în toate direcțiile a unor fenomene naturale.”

Fotografie via Pixabay

De ce un banal block pe Facebook îți poate da viața peste cap

Cum ziceam, mă aflu într-o pauză forțată de Facebook (cel puțin pe contul oficial, ăla pe care-l am de opt ani, că-n rest m-am descurcat eu). Nu pot posta, nu pot comenta, nu pot folosi nici funcția de chat. Știu că poate suna stupid pentru cineva care a dat de Internet abia mai târziu în viață și poate trăi lejer fără, dar, cel puțin inițial, banul ăsta mi-a cam dat lumea peste cap. De Facebook depindeau ambele mele vieți: atât cea personală, cât și cea profesională.

Mădălina Sava spune că incapacitatea de a-mi folosi contul personal a fost așa bulversantă pentru că Facebook, prin natura lui, exploatează din plin mecanismul „condiționării prin recompense intermitente”:

„Ne surprindem deseori uitându-ne pe news feed, dând scroll și așteptând să vedem ceva interesant. Faptul că doar uneori găsim ceva palpitant ne întărește acest comportament. Este ca la păcănele, iar dacă brusc ni se taie accesul la atât de multe recompense, nu avem cum să ne simțim prea bine.” În plus, cei din generațiile tinere au crescut într-un context în care comunicarea se face mai ușor online. Dai mai ușor de prieteni, de știrile importante ale zilei, iar aproape tot ce ține de divertisment este online. Toate bune și frumoase, dar există și un cost, îmi explică Sava: „Nu mai avem răbdarea să depunem efort mental în mod susținut, atenția noastră a devenit premiul suprem pentru care se bat astăzi cam toți cei care au să-ți vândă ceva. Această bătălie este aprigă și se investesc foarte mulți bani în cercetare pentru a găsi metode noi sau mai bune prin care să-ți fie captată atenția. Ca urmare, nu mai avem timp și spațiu pentru analiză și reflecție, relațiile noastre au de suferit pentru că nu mai vorbim pe bune unii cu alții, pur și simplu e mai greu - sau am uitat cum - să creăm contextele necesare pentru asta.”