Săptămâna Schimbărilor Climatice

Am fost în Oltenia și-am înțeles de ce seceta și nisipul au cucerit sudul României

Aridizarea este o consecință climatică, dar deșertificarea și-o face și omul cu mâna lui.

de Ioana Moldoveanu; fotografii de Mircea Topoleanu
16 Septembrie 2019, 9:52am

În sudul României, în Oltenia, cea mai secetoasă zonă a țării, sunt 29 de grade în septembrie, cu două-trei mai mult decât acum jumătate de secol. În unele zone, n-a mai plouat de aproape două luni. În mijlocul celor o sută de mii de hectare de teren arid sau deșertificat care acoperă regiunea, căldura se simte mult mai fierbinte. Aerul este uscat și prăfuit.

Când plouă, vine puhoi, dar prea scurt ca să se infiltreze. Pământul e nisipos, nu reține apă destulă și vântul îl poartă cu ușurință pe culturi, în curțile oamenilor și în plămâni. Vântul Austrul, zis și „Sărăcilă”, pentru că aduce seceta, bate acum doar cu zece kilometri pe oră, dar primăvara, când nu există culturi care să-l stăvilească, vine în rafale, smulge acoperișuri, dărâmă copaci și lasă orașe în întuneric.

Pe câmp se aud doar salvele de tun menite să sperie graurii care atacă puținele culturi ce mai stau în picioare. Pe sute de hectare de vie, strugurii atârnă uscați. 60 la sută din populația Olteniei lucrează în agricultură, iar pentru unii a ajuns o loterie. Cine nu și-a forat puț adânc de peste 40 de metri în mijlocul câmpului, cu pereți din ciment groși de 35 de centimetri, ca să nu se surpe, nu are apă de irigat.

desert
Asta e via lui Alexandru Ionescu, din Grojdibodu. Nimic n-a scos din ea anul ăsta

„Schimbările climatice se resimt prin maxime și minime absolute”, spune Aurelia Diaconu, inginer agronom și directorul Stațiunii de Cercetare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri, din Dăbuleni.

România, alături de Spania, Italia, Grecia, Bulgaria, Cipru, Malta și Ungaria, vor fi sever afectate de secetă în urma încălzirii globale, în următorii ani, spunea un raport al Comisiei Europene despre schimbările climatice, din 2009. Patru ani mai târziu, un studiu românesc arăta că aridizarea a cuprins deja 150 de mii de hectare din sud-vestul României și alte peste șapte sute de mii sunt în același pericol. Iar luna asta, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii, declara într-un interviu pentru Agerpres, că „70 la sută din suprafața țării a intrat într-un proces de aridizare”.

Nisipul înaintează.

seceta
Hartă din studiu destinat irigațiilor, făcut de Institutul de Pedologie, 2008

„În sudul României, nisipul înghite, an de an, peste o mie de hectare. În lipsa unor măsuri corespunzătoare, în următorii 50 de ani, suprafețele cu soluri fertile ar putea fi complet acoperite de nisip”, spune Anca-Luiza Stănilă, cercetător în cadrul Institutului pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului (ICPA).

Aridizarea, cauzată de factorii climatici, a devenit evidentă în anii ‘80 și a venit la pachet cu deșertificarea, la care a contribuit intervenția omului. Dictatorul Nicolae Ceaușescu voia să redea cât mai mult teren agriculturii, așa că, la începutul anilor ‘60, a secat 26 la sută din apele țării, în special în Lunca Dunării.

Nu au scăpat nici bălțile Olteniei, cinci la număr, printre care și lacul Potelu, lung de 47 de kilometri și lat în unele locuri până la nouă.

seceta
Lacul Potelu 1927 și cum arată zona asanată în prezent. Hărți via Administrația Bazinală de Apă Jiu

Alexandru Ionescu, 61 de ani, a copilărit la un kilometru de lac, în comuna Grojdibodu: „Pe malul lui creștea mentă și noi jucam fotbal. Plajele, niște insule în mijlocul lacului, aveau nisipul fin și ajungeam la ele prin apa până la genunchi. Se trăia mult din pescuit. Veneau turiști. Rar era secetă. Ploua, aerul era curat și umed”.

Mai întâi, comuniștii au construit diguri. Apoi, au ridicat o stație de pompare, au scos apa din lac și au vărsat-o în Dunăre. „Au tăiat peste 13 mii de hectare de pădure și le-au înlocuit cu perdele de salcâm, menite a ține piept vântului și nisipului”, spune Dan Popescu, șeful Ocolului Silvic privat „Renașterea Pădurii”, din Mârșani. Așa au făcut loc sistemului de irigații întins pe 74 de mii de hectare. În anii 80, zona Olteniei însemna 80 la sută teren agricol. Pescarii se apucaseră de agricultură.

ceausescu
Vizita de lucru a lui Nicolae Ceaușescu, pe șantierul de irigație Padova-Corabia (29 mai 1974). Fotografie via „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 69/1974

Responsabilă de succesul irigațiilor și al culturilor pe soluri nisipoase era Stațiunea de cercetare de la Dăbuleni. Angajații au învățat țăranii să cultive, pe lângă viță de vie, cartofi și mai ales pepeni. Comuniștii ziceau că e prosperitate, că zona hrănește opt sute de mii de persoane din toată țara. De fapt, „nu se făcea producție, ce să crești pe nisip? Era foarte scump să scoți apa din Dunăre, să o urci în trei trepte și să irigi”, spune Popescu. „Udai și la două zile era totul uscat la loc”, zice și Alexandru Ionescu.

Prima dată „a dispărut vântul Băltărețu, cald și umed, care antrena vaporii ce se formau deasupra a peste o mie de kilometri pătrați de luciu de apă și aduceau ploi. Apoi, temperaturile au crescut vara la peste 30 de grade în aer și la peste 70 la suprafața solurilor nisipoase”, explică șeful Ocolului Silvic primele urmări ale intervenției umane asupra mediului.

Precipitațiile erau din ce în ce mai rare, praful se instalase în viețile oamenilor. Venise seceta. „Regimul alimentar s-a schimbat fundamental, de la pește oamenii au mâncat din ce în ce mai mult porc și au apărut probleme de sănătate”, își aduce aminte Alexandru Ionescu.

„Asanarea unui lac influențează climatul local, respectiv condițiile topoclimatice (temperatura și umezeala aerului, dinamica curenților de aer etc.) și conditiile locale de mediu (biodiversitatea terestră și acvatică, modul de utilizare al terenurilor, bilanțul hidrologic)”, se arată într-un răspuns transmis de Institutul de Geografie al Academiei Române.

seceta
Vântul Austrul, numit și „Sărăcilă”, pentru că aduce seceta, a spulberat nisipul din jurul stâlpului. În dreapta, perdea de salcâmi

După ‘89, toate astea s-au accentuat. Oamenii și-au primit înapoi terenurile confiscate de stat și de frică să nu rămână iar fără ele, au ras 30 de mii de hectare de pădure, printre care și perdele de protecție. „Au dispărut și plantații de viță de vie și de pomi fructiferi, care stăvileau nisipurile, pentru că au îmbătrânit și n-au fost înlocuite”, spune Aurelia Diaconu, directorul Stațiunii de Cercetare de la Dăbuleni. Din 80 de cercetători, au rămas 18, până acum doi ani fără nicio finanțare de la buget, obligați să-și asigure banii din producțiile proprii.

Fiecare localnic a cultivat ce a vrut pe parcela lui și sistemul de irigații, gândit să deservească loturi de cinci sute de hectare cu maximum două culturi, n-a mai putut fi folosit când pe aceeași arie au apărut sute de proprietari. Chiar dacă fermierii au încercat să se organizeze prin anii 2000, statul nu a fost în stare să subvenționeze energia pentru irigații, iar de sistem s-au bucurat hoții de fier vechi. Mulți localnici n-au mai cultivat nimic, pentru că nu-și permiteau să le producă și să le transporte. Cei care au continuat să o facă, folosesc apă potabilă și contribuie la secarea pânzei freatice și la menținerea secetei.

seceta
Sistemul de irigații a hrănit mult timp hoții de fier vechi

„Productivitatea agricolă nu depinde direct de aridizare, ci de existența apei din subteran. Odată cu lucrările de drenare a apei, nivelul pânzei freatice a coborât destul de mult, a dus la scăderea umidității și la degradarea sa”, explică Camelia Ionescu, coordonator Program Ape Dulci în cadrul WWF România, ONG pentru conservarea naturii și restaurarea ecologică a mediului natural.

De-asta la Stațiunea de Cercetare din Dăbuleni se irigă doar 120 de hectare, dintr-un izvor local, iar restul de până la două mii nu primesc apă. „Cultivăm în condiții de neirigat. Dacă aș uda, producția ar crește și de trei ori”, spune directoarea Aurelia Diaconu. Fără un sistem de irigaţii activ şi fără subvenţionarea energiei pentru apă, culturile fermierilor din Dăbuleni sunt în pericol.

Anul trecut au fost ploi, dar grupate într-o perioadă scurtă. Pentru unele culturi a fost prea târziu, pentru altele în exces. „Nu am făcut decât să luptăm cu bolile la vie și la legume”, explică inginerul agronom. Apoi au urmat 88 de zile fără nicio picătură de ploaie, cu temperaturi extreme. „Ce mă îngrijorează este lipsa apei”, spune ea.

seceta
Alexandru Ionescu spune că terenul devine din ce în ce mai nisipos

„Prima pânză freatică este distrusă, că e plină de nitriți și nitrați, de la îngrășămintele folosite în agricultura intensivă”, spune inginerul silvic Dan Popescu. „La școală la Grojdibodu au săpat un puț de 80 de metri și apa era sărată”, zice și Alexandru Ionescu. În planul urbanistic general al orașului Dăbuleni se arată că „lipsa apei potabile a devenit o problemă la care autorităţile locale încearcă să găsească urgent soluţii”.

seceta
Cât vezi cu ochii, se întinde fostul lac Potelu și asta nu-i tot

În 2006, s-a rupt un dig perpendicular pe cel care mărginește Dunărea pe sute de kilometri, de la Galați, la Drobeta Turnu Severin. A făcut prăpăd în zeci de localități din Oltenia și a umplut perimetrul fostului lac Potelu.

Dar la Grojdibodu, „era ca în Deltă. Apăruseră pelicani, rațe și gâște sălbatice. Veneau mașini cu pescari din toată țara. Era atâta pește, nu-ți venea să crezi: somn, știucă, crap. Nu mai simțeam praful când respiram. Clima se îmblânzise”, își aduce aminte Ionescu.

Entuziasmat, și-a luat autorizație de pescar, a făcut cursuri de dat la undiță și de condus ambarcațiuni, și-a construit barcă la el în curte și a plecat cu prietenii la pescuit. „Într-o plasă de 20 de metri, nu prindeam mai puțin de 28 de știuci. O țară întreagă se aproviziona cu pește de aici”, zice el. Nouă luni le-a luat autorităților să scoată iar apa din lac, să facă din nou loc pentru teren agricol. „A murit o grămadă de pește. În timpul secării, înota la genunchi, iar când trăgeau pompele, apa era roșie, de la sânge”, spune el.

seceta
Mașina VICE, după un drum pe terenurile Olteniei

Localnicii s-au îmbogățit brusc, le-a crescut moralul, apoi au sărăcit și au dat în depresie. „Cultivă mai ales furaje pentru animale și trăiesc în fiecare primăvară cu speranța că o să se inunde”, spune Ionescu. Într-o analiză a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului, din 2010, se arată că seceta poate provoca anxietate, depresie, insecuritate, violență domestică, deficiențe alimentare, migrația populației de la sat la oraș și crește sărăcia în general.

„Suntem marginalizați, se trăiește greu aici. Forța de muncă a îmbătrânit, peste 20 la sută din case sunt părăsite. Tinerii preferă să dea în arendă și să ceară la primărie ajutor social sau să plece din țară”, explică Ionescu.

El și-a dat seama că fostele ferme pot fi transformate în pensiuni, iar balta poate revigora economia zonei. Așa că, în 2007, s-a apucat să scrie la autorități, să le convingă să umple lacul de apă, să vină tinerii înapoi, să aibă de muncă. Nouă ani s-a străduit singur, cu memorii și petiții pe la ministere, dar s-a mișcat ceva doar când s-a implicat WWF România, care în prezent elaborează documentația pentru reconstrucția ecologică a fostului lac Potelu, cu bani europeni.

„Locuitorii își doresc apa mai aproape de ei. Au văzut la inundații că pot avea ca sursă de hrană peștele și că pot dezvolta afaceri în jurul lacului. Dacă se găsesc măsuri astfel încât, prin renaturarea lacului, să se refacă și apa din subteran, se poate face și agricultură, fără mari eforturi de irigare”, spune reprezentantul WWF România.

seceta
Inginerul silvic Dan Popescu este pădurar din tată în fiu, de la 1896

În timp ce Alexandru Ionescu trimitea memorii, inginerul silvic Dan Popescu își făcea pepinieră de salcâmi, că țin la secetă. Avea un plan. Să convingă oamenii din Oltenia să se asocieze și să permită statului să le împădurească nisipul.

„Din cauza agriculturii intensive, s-au băgat foarte multe substanțe în pământ și sute de hectare s-au deșertificat. Erau doar niște ciulini globulari pe care îi alerga vântul. Singura care face curat în subteran e pădurea”, spune el.

Cel mai greu pentru inginer a fost să convingă oamenii că nu le ia nimeni terenurile, proaspăt recuperate după 45 de ani. A bătut, alături de specialiști, din poartă în poartă, la biserică, la școală, la căminul cultural.

„Le-am zis: voi aveți un teren pe care nu faceți nimic și mai plătiți și impozit. Există un program, plătește statul, îți dă terenul înapoi, dar ești obligat să îl introduci în fondul forestier și să ai grijă de el. Dacă oamenii înțeleg și sunt îndrumați către ce trebuie, nu distrug”, spune inginerul.

seceta
Terenul acum roditor, pe care asociațiile de proprietari au plantat pădure, versus terenul celor care nu s-au lăsat convinși

În trei ani, aproape zece mii de familii, unite în asociații, au împădurit peste trei mii de hectare și s-au asociat într-un ocol silvic privat numit „Renașterea Pădurii”. „A fost prima dată în 45 de ani când silvicultura a luat teren de la agricultură”, spune el. Nisipul a stagnat, a atras apă, aerul este mai umed și mediul de viață mai bun. A apărut o pensiune de nunți cu baltă de pescuit.

Din 2010 s-a blocat tot, statul a schimbat Legea privind împăduririle degradate, a cerut includerea pădurii în fondul forestier înainte să fie plantată și cadastru pe zona care urma să fie împădurită. „În România nu există cadastre pe zonele astea, de abia acum se fac, printr-un program european. Nici nu e necesar, ca să împădurești. E o nebunie. Ca să oprim nisipul, ar trebui să plantăm peste tot”, se plânge inginerul.

„Este doar o picătură în ocean, întrucât ar trebui să fie plantate perdele de protecție în fiecare parcelă mare, care să preîntâmpine fenomenul de eroziune eoliană”, explică și Anca-Luiza Stănilă, cercetător în cadrul Institutul pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului, când vorbește despre împăduririle făcute de autorități în județul Dolj, în ultimii ani.

seceta
Pădurea la care a plantat Dan Popescu, o picătură de apă în nisipurile Olteniei. Captură via Google Earth

Din 2010 și până în prezent, inginerul, fost secretar de stat timp de opt luni în Guvernul Ponta, a mai împădurit aproape o mie de hectare, cu bani de la Administrația Fondului pentru Mediu, pe care i-a obținut printr-un proiect făcut înainte să se schimbe legea. În prezent, pepiniera lui mai mult stă, decât produce. În 2015, a intrat în politică, poate așa reușește „să aducă la cunoștința oamenilor care iau decizii anumite nevoi ale proprietarilor”, după cum susține.

„Aparatul ăla din minister este foarte greu. Să pui un funcționar să-și asume responsabilitatea este foarte complicat. Ei fac proiecte pentru stat, pentru oameni mai puțin. Statul fuge de investiții în zone private. Nu știm să facem politici, legislația este depășită din punct de vedere silvic, nu există cercetare în silvicultură, nu avem o strategie forestieră, nu avem nimic. Sunt unii care nu vor, se pun în față și răul învinge mereu”, zice Dan Popescu.

În ciuda acestor lucruri, încă speră să împădurească ce-a mai rămas, deși acum e și mai greu: nisipul trebuie tratat, ca să rodească din nou.

seceta
Aurelia Diaconu este inginer agronom și directorul Stațiunii de Cercetare de la Dăbuleni

„Deșertificarea este efectul oamenilor. Dacă cultivăm și irigăm, nu e deșert. Îl putem vedea câmp roditor”, spune Aurelia Diaconu, directorul Stațiunii de Cercetare de la Dăbuleni.

Pe vremea comuniștilor, stațiunea a învățat localnicii să cultive pepeni. Dar, în ultimii ani, cultura s-a întins în toată țara, prețurile au scăzut și nu mai e rentabil. Iar înghețurile târzii le vin din ce mai des de hac pomilor fructiferi, așa că stațiunea s-aapucat de anul ăsta să cultive specii iubitoare de nisip, cu care românii nu sunt obișnuiți: curmal chinezesc, arahide, cartof dulce, kiwi, coacăz negru, măslin, migdal. Cercetătorii se întâlnesc cu fermierii de două ori pe an și îi învață cum se face răsadul și cum se plantează. Încet, încet, vor înlocui măcar o parte din producția de pepeni.

seceta
Ieșirea din Dăbuleni

Ce face Stațiunea de la Dăbuleni, cu doar 20 la sută finanțare de la stat, este vital pentru agricultură. Până în 2050, în Oltenia, ploile vor fi din ce în ce mai puține, iar temperatura va crește vara cu încă două grade. Dar ar putea fi mult mai rău, spune Roxana Bojariu, șefa departamentului Climă din Agenția Națională de Meteorologie:

„Cel mai pesimist scenariu sugerează o creștere cu aproape cinci grade”.

Abonează-te la newsletterul VICE despre Săptămâna Schimbărilor Climatice, în care vei primi cele mai bune articole despre mediu.

Editor: Andreea Pocotilă