Am 23 de ani și-am fost la minirevelionul PSD-ului

„Bă, dacă iese tot Dăncilă, suntem proști tare”, îmi zic prietenii cât bem o bere pe-o terasă în București. Și-așa încep toate discuțiile despre cine cu cine a votat în primul tur.

Deși am absolvit Facultatea de Științe Politice, noțiunile mele în domeniu sunt alea de bază: varianta de politică simplă. Colegii m-au numit „nealterată”, așa că m-au trimis la sediul PSD, în seara rezultatelor, să prind lacrimi sau bucurie, fără să mă suspecteze careva că-s partizană.

Ajung în jur de ora șapte seara și, la intrare, gardianul îmi cere legitimația de presă și se blochează la nume. „Vice? Ce e VICE?” Până să-i explic cine suntem și, mai ales, ce agendă nebună avem, vine un alt gardian și spune: „Știu eu ce e VICE, o platformă online” și încheie orice discuție.

Camere, reporteri, cabluri, microfoane, apă plată peste tot. Unii cameramani cască, alții dezbat cine intră în turul doi și toți așteaptă ca la sediul PSD să curgă lacrimi. Un reporter țipă că a aflat că Barna e pe doi și văd cum fețele celor din jur devin sceptice. Mă rog, și puțin entuziasmate.

„Jos există cafea, sandvișuri și apă”, zice un domn și continuă cu glumița „asta dacă vreți o cafea socialistă”. Eu mă blochez la cum arată clădirea. Nu știu de ce în capul meu, sediul unui partid ar arăta mai puțin a clădire istorică și mai mult a corporație. Îmi vine să mă plimb și să mă uit la decorații, la arhitectură. Covorul roșu mă face să-mi doresc și eu să joc la loto. E o posibilitatea mai mare decât să intru-n politică și să devin psd-istă.

Partidele au anumite subvenții de la bugetul de stat, în funcție de numărul de voturi primite în alegerile parlamentare și la locale. Își permit sedii frumoase, când iei la alegerile parlamentare în jur de 45% la Senat și Camera Deputaților, în 2016.

În timp ce eu mă tot holbez la clădire ca la muzeu, un reporter se așază lângă mine și vorbește la telefon. „Aici e super palpitant, nu-mi mai scade pulsul. Atâta adrenalină e la sediul PSD, nici nu știu ce să mai fac să rezist”, zice el ironic și-mi dau seamă că empatizez. Cred că mai multă politică se face în crâșme decât ce se-ntâmplă acum la sediul PSD.

La sediul PSD se află deja Viorica Dăncilă și câțiva foști miniștri. Hărțuitorul Teodorovici, de exemplu. Dar nimeni n-are vreo intenție să discute cu presa. Așa că lucrurile sunt complet plictisitoare. Mă tot întreb dacă la sediul USR e mai fun sau la fel: oamenii își mănâncă sandvișul gratuit în liniște.

Deodată ceva îi perturbă. Apare primul dinozaur, Ecaterina Andronescu. „Partidul o să meargă înainte. Orice-ar fi”, zice ea și parcă sună mai mult a amenințare. Întrebată dacă Dăncilă pleacă din fruntea partidului, în cazul unei înfrângeri, Andronescu zice să nu ne grăbim, că încă nu s-au numărat voturile.

Când o văd lângă mine, îmi amintesc cât m-am enervat c-a mai prins un mandat ca ministru al Educației. Desființarea școlilor profesionale și de meserii, aproape 20% tineri nu lucrează și nici nu studiază, intrarea la facultate fără BAC, sunt doar câteva tâmpenii pe care le-a făcut și care-mi vin în cap acum.

Între timp, își face apariția un domn. Toți părem confuzi. Nu e o față familiară, dar știu sigur că are un rol. O voce din spate limpezește lucrurile: „Daniel Florea, ceva primar la un sector”. La 5, urma să aflu.

„Dăncilă trece în turul doi”, zice el, dar se resimte o nesiguranță în voce. Omul vorbește de măreția partidului, aruncă replici gen „tinerii au ales să voteze masiv” (sondajele arată altceva), dar și o treabă mai realistă cu care mă surprinde: „Ar trebui să înțelegem și semnalele din diasporă, dacă rezultatul nu va fi unul dorit”.

Diaspora a votat în număr record. Aproape șapte sute de mii de români s-au dus să pună ștampila pe unul din cei 14 candidați. În mare parte pe Barna și Iohannis.

Daniel Florea pare să simtă că se apropie înfrângerea, dar şi-o arde pozitiv. „PSD a fost cel mai mare partid din ultimii 30 de ani și va fi în continuare cel mai mare partid în următorii 30 de ani.” Rezultatele arată că, în București, cel mai mic scor obținut de Klaus Iohannis a fost chiar în Sectorul 5. Se simte, domne, influența PSD asupra cetățenilor.

„Zici că e revelionul, doar că ăla pe care nu-l aștepți”, spune un reporter după ce-am intrat și ne uităm toți la televizorul la care se dă numărătoarea inversă. Ca-n copilărie, pe TVR. Mă întreb în câte sedii e pregătită șampania și în care dintre ele n-o să se bea. Sau și politicienii își îneacă amarul în băutură? Oh, wait, am câteva nume în minte.

3, 2, 1… și Realitatea TV (noua Realitatea Plus) arată graficele prin care Dăncilă prinde turul doi, iar Barna e abia pe trei. La televizor curg imagini din biroul PSD, în care noi nu avem acces, ceea ce face treaba asta puțin meta pentru mine. Doar Realitatea a fost primită în zona safe, prezentă la marea îmbrățișare pesedistă. Câțiva reporteri se enervează: „Nu-i corect!”. Eu mă gândesc dacă sunt mulți aici, cu mine, care-și doresc o fază tip Geoană.

Toate grupurile mele de prieteni au luat-o razna pe social media. Toți dezbat dacă diaspora mai poate sau nu să întoarcă situația. Rectific, toți speră ca diaspora s-o întoarcă. La televizor apare Iohannis care e doar un zâmbet. A primit cele mai multe voturi, deși n-a participat la nicio dezbatere televizată, nici nu s-a chinuit prea tare. Ca peștele prin apă. Nicio memă, nicio investigație RISE Project, niciun român salvat de la moarte, nimic. Poate doar aroganță.

Aștept să iasă PSD-iștii la discurs. Să văd fericirea și, recunosc, să vânez o greșeală gramaticală dacă altceva nu mi-a mai rămas. Touși, îmi dau seama că nimic nu mai face diferența la români. După ce trec minute bune, în așteptarea liniștii, Dăncilă tot nu vorbește. Un reporter o întreabă dacă are de gând să înceapă. Am auzit că oamenii profunzi sunt ăia care știu să transmită totul prin liniște.

Ține discursul tipic de câștigător Oscar sau, mai bine, Zmeura de Aur: „Vreau să mulțumesc întâi mamei”, doar că a înlocuit „mamă” cu „toți românii care au votat astăzi”.

„Ați plâns astăzi?” e prima întrebare. PSD-iștii chicotesc, iar Dăncilă răspunde că nu, dar că poate colegii ei au făcut-o. Vorba aia „și bărbații plâng câteodată”. Dan Bittman știe. Aș fi vrut niște nume de pesediști sensibili, dar se trece rapid la alte întrebări.

Îl văd pe Cătălin Rădulescu, deputatul care voia ca protestatarii să fie alungați din Piața Victoriei cu tunurile cu apă și se oferea să iasă el cu mitraliera. Zâmbește și pupă cu zgomot toți obrajii pesediști care-i ies în cale. E o imagine mafiotă care mă îngrețoșează.

Cel mai tare mă amuză Mihai Fifor, Secretarul General. L-am recunoscut din perioada lui de interimat la Interne, după tragedia de la Caracal. Are o față atât de tristă, de zici c-a jucat la pariuri împotriva lui Dăncilă și-a pierdut îndeajuns de mulți bani, încât să se certe acasă cu nevasta.

Pesediștii nu vor să mai stea alături de noi. Se întorc rapid în biroul exclusivist din care au ieșit. Pun pariu că se deschide șampania și se leagă de-un bairam. Revelionul social-democraților votat de 23,79% din români.

Plecăm spre case, redacții, laptopurile noastre cu gândul la turul doi care se va desfășura între clasicele PNL și PSD. Săturați de același joc politic de 30 de ani încoace, românii de pe internet l-ar fi vrut pe Barna în locul lui Dăncilă. N-a fost. Cum nicio dezbatere între Iohannis și Dăncilă nu va fi.

Pe Alexa o găsești pe Facebook, Instagram sau blogul ei.