Publicitate
MEMENTO MORI

10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unei tipe care te pregătește pentru moarte

„Am pacienți între 18 și 80 de ani. Frica de moarte e universală.”

de Allie Conti; translated by Oana Maria Zaharia
27 Septembrie 2019, 4:00am

Foto via Stocksy  

Mama lui Kat Courtney a fumat cât a fost însărcinată, așa că fata a luat medicamente toată copilăria din cauza sistemului respirator subdezvoltat. Una dintre primele ei amintiri e că se culca în cortul cu oxigen cu gândul că nu se va mai trezi niciodată.

Mai târziu în viață, a avut probleme cu depresia, abuzul de substanțe și o tulburare alimentară pe care nu i-a putut-o trata niciun doctor. După ce a avut o revelație în timpul unei ceremonii cu ayahuasca, imediat după ce a împlinit treizeci de ani, a hotărât să renunțe la jobul în marketing și să devină terapeut specializat în frica de moarte. Asta înseamnă că îi ajută pe oameni să-și accepte condiția de muritori și să-și vindece teama de moarte pe care a simțit-o și ea toată copilăria.

E aproape imposibil să vorbești despre moarte cu persoanele care te iubesc, pentru că evident că acestea vor să ne păstreze mereu lângă ele, în acest spațiu tangibil, scrie Courtney pe site-ul ei. În principiu, ea stă de vorbă cu oamenii despre ideea de moarte, de obicei la telefon, pentru că multora le e mai ușor să o facă așa decât față în față. Deși unii clienți îi cer să vină lângă ei când sunt pe patul de moarte. Ne-a povestit că a ajutat peste cinci sute de persoane în ultimii 14 ani. De obicei cere 150 de dolari pe o ședință și a lucrat cu cel puțin douăzeci de indivizi ca voluntar într-un spital. Deși o contactează multe persoane care au temeri existențiale chiar dacă nu sunt pe moarte, a consiliat și oameni în stadii terminale și a asistat la moartea multora dintre ei – lucru care nu o deranjează câtuși de puțin.

VICE a vorbit cu Courtney despre cariera ei neconvențională și despre atitudinea neobișnuită vizavi de un subiect de care majoritatea oamenilor sunt îngroziți.



VICE: Oamenii se tem de moarte mai tare când îmbătrânesc sau frica asta ține mai mult de personalitatea fiecăruia?
Kat Courtney: Ține mai mult de personalitate. Am pacienți între 18 și 80 de ani. Frica de moarte e universală. De obicei, aceste persoane au avut niște evenimente în viața lor, că e vorba de un diagnostic grav sau de o experiență tragică sau psihedelică – orice lucru care îi face să se gândească la moarte. Am mulți pacienți în stadii terminale și sunt singura persoană din viața lor care le poate spune: „E ok. Felicitări”. Pare ciudat să-i spui asta unei persoane care e pe moarte, dar oamenii ăștia se satură să audă mereu: „Vaai, ce rău îmi pare, e oribil!”. În sfârșit aud și ei ceva pozitiv, de genul: „Da, toți o să murim. Doar că tu știi mai bine decât noi când o să vină momentul ăla.”

Ai sentimentul că părinții sunt încurajați de copiii lor să vină la tine?
Îmi dau seama când vin la mine oameni care nu m-au sunat personal ca să programeze întâlnirea. Dacă o persoană vine pentru că a trimis-o partenerul sau copilul, n-o să iasă prea bine. Poate fi chiar traumatizant să ți se arate ceva ce nu vrei să vezi. Acum știu să mă prind repede când cineva ajunge la mine din dorința altcuiva. Pacienții ăștia sunt cam două procente din totalul celor cu care mă întâlnesc.

De obicei oamenii au o revelație care le trezește această teamă?
Suferința ne ajută să ne dăm seama că ne dorim să fim mai sănătoși, să ne simțim mai bine. Ca societate, le-am dat această autoritate doctorilor și preoților, iar ei au abuzat de ea.

Cum diferă sfaturile tale când vorbești cu o persoană în stadiu terminal și cu un tânăr sănătos de 18 ani?
Dacă o persoană e în stadiu terminal, ideea e să se împace cu moartea și cu partea din noi care e eternă. Există multe tipuri de meditații și exerciții care îi ajută să facă asta. În cazul unui tânăr sănătos, ideea e să-l ajut să se îndrăgostească de viață.

Cred că majoritatea oamenilor se tem mai mult de durerea asociată cu procesul morții decât de moarte în sine. Cum abordezi chestia asta?
Moartea ne sperie, dar după ce a avut loc, gata, ai scăpat. Suferința există cu un scop, iar acela nu e să ne tortureze. Știu că moartea nu e un proces distractiv și am compasiune profundă pentru oricine se află într-o astfel de situație. Dar dacă înțelegi că suferința e un proces care are scopul să ne trezească, atunci avem puterea să nu ne mai luptăm cu ea. Conflictul cu ea creează și mai multă suferință. Lupta e cea mai nasoală parte. Trebuie să te predai și să ai încredere că trupul tău vrea să comunice cu tine atunci când e bolnav.

Când sunt diagnosticați cu o boală terminală, mulți oameni se tem că nu vor reuși să facă toate lucrurile pe care și le doreau. Ce le spui?
Chestia asta se întâmplă foarte des. Atașamentul față de viață e legat de productivitate și realizarea de lucruri, pentru că așa ne programează cultura noastră să credem. Că trebuie să fim productivi ca să avem vreo valoare. Dar e de ajuns să exiști și să evoluezi, pentru asta ai venit pe lume. Nu trebuie să ai lucruri de arătat, gen că există străzi cu numele tău sau că ai făcut copii. Toate astea nu contează atât de mult ca evoluția personală, care provine în urma suferinței și a acceptării ei. Iar o boală ne ajută enorm să înțelegem asta. Să te temi de boală și să te gândești tot timpul la posibilitatea de a te îmbolnăvi e mult mai rău decât să te îmbolnăvești. Anxietatea cauzată de treaba asta și energia pe care o irosești te epuizează.

Deci dacă nu poți lua realizările cu tine pe lumea cealaltă, pe ce ar trebui să se concentreze oamenii ca să nu aibă impresia că totul e inutil?
Nu poți lua cu tine cunoștințele pe care le câștigi la nivel intelectual. Dacă te gândești la liceu sau facultate, nu ții minte ce ai învățat, dar ții minte experiențele. Sufletul e singurul pe care îl luăm cu noi când facem tranziția către lumea cealaltă. Nu luăm cu noi ce gândim, ci ce am experimentat, ce am simțit. De aceea, atunci când părăsesc lumea asta, oamenii încep să-și amintească despre cum s-au îndrăgostit sau cum au avut un accident de mașină. Nu se gândesc la job. Nici măcar cea mai realizată persoană nu se va gândi la job, pentru că jobul nu face parte din călătoria sufletului. Chestiile intelectuale sunt doar maculatură.

Presupun că ai o părere despre felul în care ne pregătesc pentru moarte religiile lumii.
Religiile lumii sunt toate bazate pe ce e „corect” și control. Ai mei erau catolici și am vrut mereu să știu de ce trebuie să merg la preot. Toate religiile introduc acest intermediar uman între noi și experiența divină. Raiul și iadul nu sunt destinații, ci mai degrabă stări ale conștiinței. Dacă ai muncit din greu să te conectezi la propria divinitate, poți ieși din această lume cu zâmbetul pe buze. Dacă știi că ai avut o viață plină, pleci cu sentimentul că vei ajunge într-un loc safe.

Ce poți face pentru persoanele care nu sunt spirituale?
De obicei, aceste persoane nu ajung la mine, pentru că nu caută astfel de ajutor. Nu vreau să spun că nu înțeleg persoanele sceptice. Dar dacă o persoană e închisă și crede că deține adevărul absolut, nu am ce să-i fac. Astfel de persoane nu au revelații nici când iau ayahuasca. Trebuie să ai curiozitate sau măcar puțină speranță sau credință ca să am cu ce lucra.

Oricât ai vorbi cu un om, crezi că o să țină minte ce a învățat în clipa morții?
Sinceră să fiu, în momentele finale, eu preiau rolul învățăcelului. Cum se spune, atunci când corpul devine slab, spiritul devine puternic. Când cineva face tranziția spre lumea de dincolo, nu mai spun nimic. Nu mai au nevoie de mine. Stau lângă ei și absorb experiența și sunt recunoscătoare.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Tagged:
religie
moarte
psihologie
incredere
spiritualitate
sprijin