Trăiesc de vreo trei ani și jumătate în București. Plămânii mei deja s-au resemnat cu o cantitate mai mică de oxigen și un aer de calitate îndoielnică, amestecat cu noxe în ale căror formule mă pierd mai rău decât în încercarea de a găsi un spațiu verde în Berceni. Sigur, e greu să respiri alături de alți 1,8 până la 3 milioane de oameni, dar nimeni nu știe exact, pentru că nu poți decât să aproximezi populația unui oraș unde oamenii trăiesc o viață pe adrese din Râmnicu Sărat, Buzău, Giurgiu sau Negrești.
Însă, problema aerului care atârnă greu la plămâni are mai mult de-a face cu cele 1,3 milioane de autoturisme înmatriculate doar în București (de menționat că pe aici circulă și mașini înmatriculate în provincie și, în special, în județul Ilfov). Astea vor ajunge, în curând, să parcheze direct în panseluțe sau în sufletul tău. Între timp, spațiile verzi tremură anual în fața marilor proiecte de amenajare urbană, iar statisticile te mint că avem de două ori mai multă verdeață decât în realitate, că dacă te apuci de numărat, atunci bagi la raport orice pom îți pică în cale la o plimbare prin Capitală.
Primăria București are la îndemână un registru verde, care îți arată un oraș ceva mai înverzit decât jungla amazoniană. Doar că, de fapt, sunt vreo 9,86 metri pătrați de spațiu verde pentru fiecare locuitor, asta după ce scazi din ecuație grădinile și copacii din fața blocului, adică chestii băgate în statistica oficială ca să dea mai bine la Uniunea Europeană. În statistica asta s-au rătăcit și bucăți de verdeață care intră direct în domeniul privat sau au un regim juridic mai incert decât divorțurile din familia Prigoană.
Din curiozitate, am aruncat și eu un ochi pe registru verde și am văzut că jungla se desfășoară în voie pe suprafața a două parcări acoperite de bitum de pe strada mea, dar presupun că vegetația aia de care vorbește primăria se ascunde sub pătura neagră pe care se târăsc mașinile vechi care ne vor ucide.
Nu-s singura care s-a plictisit să nu respire, așa că sâmbăta asta m-am trezit sub un soare orbitor de primăvară, punându-mi toate cele 50 de kilograme într-un hârleț și încercând să trec de un pământ uscat și plin cu moloz de pe lunca Dumbăviței.
În acel capăt de oraș, pe vreo două hectare de teren giuleștean care aparțin primăriei doamnei Firea, niște oameni cu multă energie, spirit de comunitate, puieți cumpărați cu bani din buzunarele participanților, vreo două sute de hârlețe, mulți copii și un excavator găsit pe internet, au plantat în stil gherilă, că doar așa mai poți să faci ceva, dacă nu vrei să te îneci în hârțoage pentru a salva Capitala.
Întreaga acțiune a pornit de pe pagina Pădurea București, iar cei mai mulți puieți au fost cumpărați cu bani aduși de acasă de Octavian Berceanu, consilier USR din PMB, care are vreo 20 de ani în spate de îngrijit păduri, organizat campanii de plantat, voluntariat și consultanță pe la organizații nonguvernamentale, precum Greenpeace și Asociația EcoAssist. Pe scurt, omul ăsta a coordonat șantierul, iar luptătorii de gherilă au plecat acasă după o zi de trudă cu speranța că vor găsi o pădure, într-o bună zi, pe malul Dâmboviței, chiar la granița dintre București și Ilfov.
Cetățenii implicați au riscat să-și ia amendă pentru o adunare publică fără autorizație, altfel nu există nicio lege în România care să-ți interzică să plantezi copaci.
Oamenii nu s-au lăsat descurajați de molozul din zonă
Am ajuns acolo fix pe la miezul zilei, când oamenii deja se împuținaseră de frica radiațiilor solare, dar efectivele de lucru se schimbau la fiecare oră. La prima încercare, doi câini de pe uliță m-au speriat și am poposit pe o bordură până ce un vecin s-a îndurat să-i închidă în curte, iar un altul mi-a explicat cum să ajung la băieții ăia care plantează pe câmp.
În mijlocul câmpului, copiii se fugăreau cu puieți și îi băgau veseli în pământ, iar oamenii mari încercau să lupte cu molozul, de care dădeai la fiecare hârleț. Asta e, cetățenii din zonă care au construit sau au dărâmat ceva au decis să arunce moloz unde au nimerit. Mai aproape de gârlă dădeai de cărămizi, iar în partea cu stradă găseai pietre și bucăți de sticlă. Cu toate astea, starea deplorabilă a pământului nu a împiedicat plantarea. Inițiatorii au făcut rost de un excavator, plătit pe loc din contribuții, ca să dea gropi pentru 150 de lei pe oră.
Cum am ajuns acolo, mi-am luat un hârleț, un puiet cu ceva spini, mi-am tras mănușile roz de grădinărit și am început să dau la prima groapă. De prins în vorbă nici nu era greu, că principala discuție era despre cât de greu e să dai la hârleț și ce pietre mai găsești în pământ. Cei mai mulți se întrebau dacă o să prindă copacii, dar ni s-au dat asigurări că nu-s așa pretențioși, chiar dacă vor crește cu rădăcinile mai mult prin moloz. Bine, acum nu-s eu inginer silvic ca să-ți spun dacă treaba va merge chiar așa, dar inginerul de serviciu ne-a explicat că nu-i problemă, copacul crește peste tot și uite așa s-au înălțat niște frasini, mesteceni, plopi și pomi fructiferi pe o bucată de pământ dintre Dâmbovița și Giulești.
Acțiunea de gherilă n-a fost observată de autorități
Oameni veneau cam din orice categorie cetățenească: bicicliști, antreprenori, activiști, ong-iști, părinți sătui că nu mai au parcuri prin care să-și plimbe copiii și mulți care au ieșit la proteste, de la Roșia Montană, OUG 13 și până la legile Justiției.
I-am întrebat pe câțiva dintre ei ce rost are plantarea asta și mi-au spus că e mai mult simbolică. Asta e, două hectare de puieți s-ar putea să nu salveze de noxe un oraș, dar e și ăsta un început dacă arăți că se pot pune bazele unei comunități.
Inițiatorii acțiunii zic că doar o pădure poate să fie o soluție tehnică pentru poluarea severă din oraș, iar dacă autoritățile nu înțeleg asta, atunci măcar cetățenii trebuie să o facă într-o acțiune de tip gherilă, fără reguli și avize de la PMB. Tot e bine că nu s-a lăsat cu scandal.
O mână de oameni au început plantarea în zonă de la începutul lunii, dar cei mai mulți au venit pe 14 aprilie. Octavian Berceanu a glumit că va suna singur la 112 pentru a se autodenunța, fiindcă plantează de vreo săptămână copaci pe pământul primăriei și nu a venit nimeni să-i întrebe de sănătate.
Am dat însă și peste cetățeni revoltați că nu există un peisagist, că nu sunt trasate alei în mijlocului câmpului, că nu există o structură estetică și utilitară, asta în cazul în care bucureștenii vor dori să se plimbe cu bicicleta într-o pădure de la margine de Giulești.
Eu am scăpat fără insolație, deși nu cred că același noroc l-au avut și oamenii ăia care au plantat copaci zile la rând. Am învățat că uneori trebuie să bagi hârlețul în pământ, atunci când autoritățile te ignoră.
