Fotografiile astea trase pe film te duc direct în România anilor ‘90

Cu telefonul e ușor, sau chiar și cu o cameră digitală: vezi ceva mișto, faci o poză, o urci pe Facebook, iei niște like-uri, apoi o ștergi ca să-ți mai golești din memorie sau din carduri. D-aia n-o să poată niciodată o poză din asta digitală să emoționeze ca una veche, pe hârtie, eventual cu defecte.

Răzvan Sălășan are 20 de ani și face fotografii pe film ca-n vremea în care el nici nu se născuse. Ba chiar folosește aparate de pe vremea lui bunicu’. Primul lui aparat pe film a fost un Zenit rusesc din 1985. Îl folosește și-n prezent. Primul film expus a fost un Kodak Tri-X 400. Asta ca detalii tehnice. A început să fotografieze prin 2014, c-un compact Nikon.

În medie, bagă cam 80 de lei într-un film – de la cumpărare la developare și scanare. Asta și pentru că nu folosește cele mai ieftine filme și asta mai urcă prețul. Dacă ar face câte unul pe lună, anual l-ar costa cam 960 de lei. Ține cont că un film are 36 de cadre, dacă le nimerești pe toate. Asta-i cam greu, că la unele fie nu prinzi focusul, fie nu-s bine expuse. Oricum, 36 de fotografii. Probabil că sunt oameni care-și fac mai multe selfie-uri în cinci minute după ce s-au tuns.

Nici cu developarea nu-i mai ușor. Răzvan le-a încercat cam pe toate din București, a rămas la Gheorghe Maican, lângă Cocor. Dacă nu ești din lumea fotografilor care mai trag pe film, probabil nu-ți zice nimic numele, dar e unul dintre oamenii din vechea generație. E tratat, de unii, drept un zeu. Mă rog, dincolo de costuri și de locuri puțin în care poate developa, am fost curioasă să aflu cum de, la vârsta lui, s-a dus în zona asta a fotografiei.

VICE: Ce ai învățat despre fotografie de când te-ai apucat de asta?
Răzvan Sălășan: M-a schimbat mult la nivel de percepție, la nivel de interacțiune și la nivel de perspectivă a lucrurilor în genere. Fotografia te poate face o persoană mult mai atentă, mai răbdătoare, mai echilibrată și mai receptivă ca oricând. O astfel de pasiune îți deschide orizontul și te face să cunoști cât mai bine oamenii, cu bune și cu rele.

Faptul că trag pe film mă face să anticipez cât mai bine momentul în care trebuie să apăs declanșatorul ca să scot ce-i mai bun.

De ce ai ales să faci fotografii așa și nu cu un aparat modern, digital?
Mi se pare că procesul în sine al fotografiei pe film, acea rutină fără de care nu poți ajunge să zărești ceva pe film, acea așteptare a revelării rezultatului reprezintă, practic, frumusețea fotografierii în acest fel. Ca să nu mai vorbim de naturalețea cu care culorile se combină cu granulația și care prezintă subiecții într-o formă foarte realistă și caldă, lucru neîntâlnit la fotografia digitală, oricât de mult ai încerca să o prelucrezi.

Unii zic că să fotografiezi old style e o chestie hipsterească. Te deranjează?
Nu prea. Mă bucură foarte tare că filmul a început să renască și să fie folosit de cât mai multe persoane, chiar cu riscul de a fi catalogați ca hipsteri. Hipsterii ăștia au reușit, în ultimul an, să-i convingă pe cei de la Kodak să repornească producția câtorva filme scoase din producție de câțiva ani.

Așa că, fie că e vorba de plăcere pură a imaginii sau doar un moft datorat trendului, eu sunt fericit când merg pe stradă și văd oameni cu aparate vechi pe care le armează și cu care fotografiază ceea ce își doresc ei, fiind nevoiți să aștepte câteva zile bune ca să vadă rezultatul.

Consider acest gen de răbdare pe care filmul te obligă să o ai cât se poate de utilă, acum, în era în care iPhone e în centrul atenției și în care nimeni nu mai are timp pentru nimic, nici măcar pentru observarea lucrurilor mărunte.

Când ai început cu asta și câte fotografii ai până acum în colecție?
Cu fotografia pe film am început acum vreo doi ani, timp în care am experimentat cu diferite tipuri și branduri de filme color, alb-negru și diapozitive. A fost un drum destul de lung pe care a trebuit să îl parcurg pentru a-mi da seama ce anume îmi place să folosesc în anumite situații și cum anume reacționează fiecare tip de film cu un anumit fel de lumină și expunere. Am ajuns să am până acum în jur de 300 de fotografii.

Concret, cât te costă să scoți toate pozele de pe un film și care-s costurile mai mari?
Pasiunea asta nu este una tocmai ieftină, având nevoie de foarte multe resurse și procese pentru a ajunge la rezultatul final. Începând cu achiziționarea unui film, pâna la expunerea și, mai apoi, la developarea lui, toate acestea costă.

Un film de 35 mm poate să coste de la 15 până la 60-70 de lei, în funcție de brand, sensibilitate și calitate. Un developat standard costă undeva la 15 lei per film, iar scanarea, în funcție de calitatea imaginii finale, începe de undeva de la un leu per cadru. Dacă îți propui să ai imagini pe film la un buget cât mai mic, iei cel mai ieftin film, dai încă 15 lei pentru developare și alți 36 de lei pentru scanarea tuturor cadrelor pe care le oferă un film standard, dacă toate acestea au fost expuse vizibil. În total, ai cheltui cam 66 de lei pentru un singur film. Calitatea mai mare aduce costuri mai mari.

Așa că, dacă vrei să te apuci și tu de treaba asta, cam știi cât dai. Dacă vrei altă unitate de măsură, un film te costă cam cât patru – cinci pachete de țigări. Mai adaugi câteva sute de lei pentru un aparat foto (dacă vrei ceva mai bun) și asta e. Până atunci, aruncă un ochi pe portretele făcute de Răzvan.

Acest interviu a fost editat și condensat pentru claritate.