Ce m-a învățat cățăratul pe munte despre viață și limite

Am auzit de cățărat, ca sport general, pe la începutul lui 2016. Era într-o seară de februarie când într-o bucătărie din zona Grădina Icoanei, un tip mi-a aruncat cuvântul ăsta într-o discuție despre pasiuni. El practica bouldering, adică escalada la mică înălțime care nu necesită ham sau coardă, dar la care se folosesc tehnici diferite și mișcări mai intense. Pentru protecție se folosește o saltea groasă, crash pad, pe care cățărătorul pică în cazul în care alunecă.

N-am văzut pe cineva care să vorbească cu atâta pasiune despre sportul pe care îl practică. De fapt, mi-a spus el atunci, nu e un simplu sport, ci un stil de viață.

Sportul asta a început să mă intrige, mai ales că era ceva nou pentru mine, iar tipul de mai sus mi-a devenit prieten la scurt timp. Asta se întâmpla prin primăvară. Pentru că era și instructor de cățărat, m-a invitat la sală să-mi arate ce înseamnă să te cațeri. Pentru o tipă care practică dansul contemporan, adică o activitate care sa face cu picioarele pe pământ, cățăratul ăsta suna ca un sport imposibil. „E ca și cum ai dansa la înălțime”, mi-a zis el.

Între timp, am ajuns în Spania, în Barcelona. Am vrut să schimb ceva în viața mea și am început de la zero în altă țară. Am luat însă cu mine pasiunea asta nou descoperită.

În primul rând, îți trebuie motivație și curiozitate. Dacă nu le ai, nu începe. Apoi ai nevoie de un întreg echipament. Primele: espadrilele de cățărat. Ele se pot închiria direct de la sală, au orice mărime vrei, sau ți-i poți cumpăra de la magazinele specializate în materiale și echipamente montane și escaladă, cam pentru 45 de euro. Prețurile pot ajunge și până la 200 de euro pentru o pereche super bună. Însă pentru un începător ai nevoie de niște papuci comozi în care să-ți facă plăcere să te miști.

Dacă vei mai practica sportul ăsta, după câteva luni, să spunem, poți trece la următorul nivel, îți poți alege niște papuci mai performanți, mai tehnici, mai aderenți. E adevărat că papucii ăștia îți dau o ușoară durere de picioare dacă sunt mai strâmți, dar ești mai precis în mișcări, iar cu timpul te obișnuiești și cu durerea. Durata de uzură la espadrile e în funcție de calitatea lor, de frecvența cu care te cațeri, de tipul de stâncă sau prize.

Al treilea lucru de care ai nevoie este încălzirea. Ca în orice sport, dacă nu acorzi atenție exercițiilor de încălzire te poți accidenta ușor. Și, crede-mă, în sportul ăsta o accidentare te poate ține pe bară între o săptămână și câteva luni, depinde de gravitate. Majoritatea prietenilor și-au luxat gleznele, au alunecat pe stâncă sau au căzut la sală.

Ți-ar mai trebui și un ham. Evident, trebuie să fie pe dimensiunea ta, să fie reglabil pe talie și în care să te simți confortabil. Prețul lui începe de la 40 de euro și ajunge până la 100 de euro. Hamul are niște chingi laterale, de care poți prinde buclele, și niște chingi în față pentru a prinde coarda sau dispozitivul de filat. O coardă bună pentru escaladă ajunge și la 250 de euro.

Al patrulea lucru care ți-ar trebui e… pielea. S-ar putea ca tu, începător, cu pielea fină, după ce faci câteva exerciții la panou, adică să te prinzi de prizele abrazive setate de pereți, să ți se înroșească pielea de pe palme și ușor-ușor să simți o sensibilitate, apoi o durere la contactul cu prizele. Prizele arată ca niște pietre artificiale de diferite mărimi.

Înainte să te urci pe panou ai nevoie de magneziu, pudra aia albă pe care o folosesc majoritatea gimnaștilor. Ai nevoie de palme uscate pentru a-ți asigura aderența mâinilor pe prize. I se mai spune talc și este un accesoriu obligatoriu în practicarea cățăratului în mediul natural sau indoor. Pudra se prinde în spatele cățărătorului, mai mult la escaladă, pentru o mai bună accesibilitate a ambelor mâini, și se ține de regulă într-un sac din material textil cu forma ergonomică.

După primul test al cățăratului mi-am zis că dansatul pe panou nu e o treabă atât de grea.
În prima zi, am rămas rapid fără piele, așa că mai mult m-am holbat la ceilalți cățărători din sală și încercam să înțeleg raționamentul care-i menținea pe un panou înclinat, fără să pice și să ajungă și în top. Pentru că am uitat să spun, în sălile de cățărat exista panouri verticale și înclinate pe care sunt setate trasee de diferite grade, de la gradul patru și până la opt. Adică de perete sunt prinse prize de diferite tipuri și mărimi, aranjate într-un mod care să compună un traseu.

În Spania am ajuns tot în 2016, în august. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, am ajuns și pe stâncă. Montserrat, un fel de meca a catalanilor încă de pe vremea dictatorului Franco, e un loc foarte frecventat de cățărători din toată lumea. Atunci nu aveam echipament, decât un singur ham, al prietenului, și niște papuci de cățărat foarte proști.

Primul meu contact cu stânca a fost un traseu de gradul cinci, scurt de 12 metri. M-am cățărat în coardă și mi s-au umflat mâinile încă de la primii doi metri. Mi-era frică să nu cad și nu știam exact ce presupune cățăratul ăsta în coardă, așa că m-am cățărat instinctiv. Când am finalizat traseul, fără să pic, și am ajuns teafără pe pământ, m-am simțit ca după o ședință de terapie, dar cu un ușor tremurat. Imposibilul mi s-a părut posibil. Eram mai ușoară, mai clară, mai încrezătoare. Am decis să mai încerc niște trasee.

Ce trebuie să știi este că orice traseu la stâncă are un grad, poate începe de la gradul trei și poate ajunge până la 9C, cam ăsta este cel mai mare făcut până acum, în lume. Gradele sunt date în funcție de nivelul de inclinație al stâncii, de prize și lungime. Lungimea poate fi de la câțiva metri și până la 60 de metri.

Traseele de la stâncă sunt trasate cu ajutorul unor inele bătute în stâncă de care se agață buclele. Inelele astea sunt bătute în stâncă de cățărători profesioniști sau echipatori, iar fiecare traseu are și un top, adică acolo unde se încheie traseul. Traseele astea sunt adunate în ghiduri, în care găsim gradele, poze și sfaturi despre cum să păstrezi curat mediul în care te cațeri. În ghidurile astea ți se recomandă inclusiv să-ți îngropi rahatul cu o lopățică specială, care se găsește în magazinele cu echipamente de munte.

În cățărat ai nevoie de un echilibru între partea fizică, psihică și tehnică. După un timp atât de scurt de cățărat, nu poate fi vorba de un echilibru la mine. Oricum în sportul ăsta înveți cu fiecare traseu câte ceva despre tine și corpul tău. Când te uimește, când te dezamăgește.

Este un sport solicitant, așa că trebuie să ai o condiție fizică bună, e nevoie de o schimbare a alimentației, trebuie să mănânci echilibrat și cât mai natural. Ar trebui să nu mai pierzi nopțile, să respecți un program de somn și eventual, să te lași de fumat, pentru că acolo sus, la peste 20 de metri vei avea nevoie de mult oxigen. Totuși, am amici care împacă bine fumatul cu escalada.

Să performezi la nivel vertical înseamnă să fii puternic, rezistent, să ai abilități tehnice și mai ales să te pricep la ați administra frica în situații tensionate, pentru că poate pune ușor stăpânire pe tine. Este un sport atât de complex că nu știu cu ce altceva să-l compar.

Mi-am schimbat alimentația și felul în care mă raportez la haine în general, nu mai cheltuiesc averi pe haine care zac cu anii în dulap sau pe obiecte peste care ajunge praful. Trăiesc înconjurată de lucruri pe care le utilizez zilnic, nimic în plus. Cățăratul m-a învățat să fiu responsabilă cu resursele în general și să canalizez energia pe care o am către acele activități care ma dezvoltă și mă ajută să evoluez.

Cățăratul mă ajută să mă calmez, îmi amintește să să respir, să-mi împing limitele corpului, să descarc cât mă țin plămânii dacă asta simt și să-mi las nemulțumirile interioare acolo pe stâncă. Și îmi amintește să trăiesc în prezent, să fiu aici și acum, să-mi depășesc niște obstacole personale și îmi întărește încrederea în mine și în ceilalți.

Cea mai mare provocare în escaladă este când, acolo sus, mintea cu prejudecățile ei, cu experiența, îți va spune să renunți. E momentul în care intervine frica care pur și simplu te va paraliza. Brusc simți cum îți scade nivelul de încredere, începi să tremuri, să nu mai vezi prizele, să le ratezi. Intervine așa zisa vedere tunelară, adică la nivelul ochilor circulația sangvină începe să se reducă.

Cu timpul am investit în echipamentul complet, în coardă (care poate ajunge și la 230 de euro), în niște papuci de cățărat mai performanți, ham, cască. Am început să merg în fiecare weekend la stâncă, în Camarasa, Garraf, Siurana, Margalef sau Chulilla, să încerc alte tipuri de rocă și alte tipuri de trasee.

Dincolo de toate astea, mai e o chestie mișto. Am cunoscut cățărători din toată lumea cu care am schimbat experiențe, idei și tot felul de povești. Am dormit în mașină, în cort sau în refugiile din mijlocul pădurii cu încă 30 de suflete în cameră.

Mai nou, escalada a devenit atât de populară, încât a fost adăugată pe lista sporturilor la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo pentru că „reflectă valorile intrinseci ale mişcării olimpice, fiind un sport palpitant, sănătos şi accesibil.” Cred că am ales la timpul sportul, înainte să fie cool.