Masturbarea excesivă le afectează și pe femei, nu doar pe bărbați

În anumite colțuri ale internetului se tot vorbește despre sindromul „strânsoarea morții”, care descrie o problemă non-științifică a bărbaților care se masturbează prea mult și ajung să-și desensibilizeze penisul sau să aibă disfuncții erectile sau dificultăți în a ajunge la orgasm. Conform unui articol din 2003 din Savage Love, care e posibil să fi și inventat termenul, sindromul strânsorii morții apare de obicei la bărbații care se masturbează în același fel, în mod repetat, încă din copilărie, după care au probleme să ajungă la orgasm cu o parteneră.

Sindromul strânsorii morții nu e un termen științific și nici nu e recunoscut medical, dar masturbarea idiosincratică – adică prin aceeași tehnică, în mod repetat, până la dependența de acea tehnică anumită pentru a ajunge la orgasm – e un fenomen bine documentat. La bărbați, cel puțin. Ca de obicei, plăcerea sexuală feminină e un subiect mai puțin explorat.

„Și totuși, acest fenomen se manifestă și la femei”, a zis sexoloaga și terapeuta Isiah McKimmie. „Deși nu la fel de des ca la bărbați. Uneori, femeile învață să se masturbeze și să ajungă la orgasm într-un anumit mod sau într-o poziție specifică pe care le e greu să o reproducă în timpul sexului cu un partener.”

Anna, studentă la Drept, a zis că a început să se masturbeze destul de devreme și s-a obișnuit să ajungă la orgasm printr-o metodă specifică: cu fața în jos, călărind perne sau alte obiecte. „Mi-a fost greu să ajung la orgasm cu un partener multă vreme.”

Kelsey, care are douăzeci și ceva de ani, a povestit că a suferit mult din cauza asta. „Mi-a luat ani de zile să schimb felul în care puteam ajunge la orgasm. Chiar și acum, durează mult să termin dacă nu folosesc exact poziția aia, care e dubioasă când ești cu un partener.”

Emily, studentă la criminologie în Brisbane, a zis că a început să se masturbeze de mică și încă are probleme în a avea orgasm cu un partener. La fel și Katie, proaspăt absolventă de liceu. „Am început să mă masturbez de mică. Făceam asta întinsă pe burtă și mi-am dat seama, după o vreme, că nu mai reușesc să am orgasm altfel.”

E posibil ca masturbarea idiosincratică să fie asociată mai des cu bărbații pentru că aceștia „sunt încurajați de mici să se atingă”, a zis Cyndi Darnell, sexoloagă și educatoare sexuală. Femeile nu sunt încurajate să facă același lucru pentru că vaginul e considerat, de cele mai multe ori, „dezgustător și intim”.

Darnell spune că, din cauză că bărbații și femeile se masturbează diferit, nu există un echivalent feminin al sindromului strânsorii morții. Dar există multe similarități, iar unele femei dezvoltă tipare de masturbare care le pot limita opțiunile.

„În orice caz, nu e nimic în neregulă cu asta. Nu aveți de ce să vă panicați. Aceste tipare se pot schimba foarte ușor. Nu sunt permanente.”

Cât despre motivul pentru care se vorbește mai rar despre acest fenomen la femei, Darnell spune că e vina temerilor culturale privind masturbarea feminină. Să luăm, de exemplu, mitul dependenței de vibrator, care nu e susținut de niciun fel de studii științifice, dar care nu face decât să patologizeze masturbarea feminină. Drept urmare, femeile care au dificultăți în a simți plăcere sexuală se tem să vorbească despre asta.

Educatoarea sexuală și terapeuta Tanya Koens a zis: „Femeile sunt învățate să fie sexi, nu sexuale.” Nici măcar cu acces la o educație sexuală adecvată, multe femei nu au acces la educație despre propria plăcere. Femeile nu sunt încurajate să învețe cum funcționează corpul lor, a zis Koens.

Multe persoane care descoperă masturbarea în copilărie află rapid că nu au voie să vorbească despre asta. În timp, asta poate duce la o deconectare între minte și corp care le face pe femei să ajungă și mai greu la orgasm sau să se simtă confortabil în timpul sexului cu un partener.

Darnell e de acord că tabuurile despre plăcerea sexuală feminină pot inhiba discuțiile deschise despre disfuncțiile orgasmice la femei. „Ca să nu mai spun că nu vorbim deloc în public despre organele genitale ale persoanelor trans sau non-binare”, a zis ea.

„Totuși, trăim niște vremuri palpitante, pentru că cercetările sexuale au început să includă și experiențele altor identități de gen. Vechiul model clinic care se concentra pe sexualitatea bărbatului hetero a devenit demodat. Am făcut niște pași în direcția corectă, dar mai avem multe cercetări de făcut”, a zis ea.