Cum e viața mea ca român în Bruxelles, după ultimul atentat al Statului Islamic

O filă din viața în Maelbeek, cartierul locuit în general de musulmani din Bruxelles, unde au avut loc atentate și în care te uiți mai urât ca de obicei la oamenii care poartă rucsac la metrou.

de Dan Alexe; fotografii de Gabriel Bejan
|
28 August 2017, 11:53am

Fotografii de Gabriel Bejan

Statul Islamic a revendicat atacul eșuat de săptămâna trecută din Bruxelles împotriva unei patrule de militari, dar Statul Islamic poate să revendice orice, de la un cutremur de pământ (vine Judecata de Apoi), până la faptul că nu-mi mai face mie credit crâșma marocană din colț (ceva mai rău decât sfârșitul lumii).

La acel moment, eu treceam pe bulevardul Emile-Jacqmain, pentru un lucru mai puțin serios decât a merge să negociez cu fiscul sau cu crâșma marocană, când am auzit «Allahou akbar» și o serie de împușcături rapide.

N-am putut să mă apropii, neavând legitimația de presă la mine, dar se știe acum că un tâmpit atacase o patrulă de militari cu un cuțit.

L-am văzut de departe, cărat într-o față de masă împrumutată de la cafeneaua de alături.

A doua zi a fost talcioc, au venit patrule de militari ca la debarcarea din Normandia. Cu vehicule din alea blindate discret și pictate în culori de camuflaj, mitraliere la gât și ochelari de soare răi.

Ne-am obișnuit cu totul, în Bruxelles, Paris etc. cu prezența militarilor în stradă, cu felul ăla oblic, profesional, cu care țin degetul pe trăgaci și scrutează, nesurâzători, fețele trecătorilor.



Ce să mă mai mir, stația de metrou cu atentatul de anul trecut, Maelbeek, e lângă mine. Cretinii lui Allah aveau câte un rucsac cu explozibili, cuie și rulmenți, iar eu nu stau niciodată în picioare lângă unul cu rucsac. Nesimțitul (nesimțita) cu rucsac e acea specie care în metrou urcă lângă tine cu un sac supradimensionat în spate, cu care face vid împrejur și pe care cu niciun chip nu l-ar da jos ca să-l țină între picioare. Nu-i trebuie lui rucsac în transport public, îl folosește doar ca substitut de personalitate.

Nesimțitul cu rucsac ocupă trei sau patru locuri în mijlocul gloatei înghesuite isteric, căci el în general tremură, sau mormăie singur, sau se răsucește și te izbește cu cocoașa. In sac are, evident, doar tâmpenii, o sobă de camping, copii morți, idoli uitați. Sau bombe și un Coran.

Citește și: Biserica din România care-ți prezintă un musulman ca Diavolul

Haashi Ayaanle, belgianul născut în Somalia care a atacat săptămâna trecută cu un cuțit doi militari, murind apoi la spital după ce l-au împușcat, avea la el chiar două exemplare din Coran. Ce să faci cu două, tâmpitule? Ai credință stereo? Nu vezi că te îngreunează când fugi?

N-am mai intrat în metroul Maelbeek de atunci, de la atentatul din martie 2016 care a făcut 17 morți și peste o sută de răniți, unii încă la spital și acum, după un an și jumătate. Nu de frică, ci dintr-un fel de silă. Tare e trist în metrou. Femei voalate, mai ceva ca în Kabul în unele stații, apoi câte o belgiancă tânără obosită, scofâlcită, o carte ponosită pe jeans rupți în genunchi, bascheți murdărei, cearcăne, citește fără grație, sacul de supermarket între picioare, cu praz, detergent și gâtul unei sticle de vin.

Mâini frumoase, dar cu unghii neîngrijite. Mâini mari, nehotărâte. În garsonieră, canapeaua scârțâie când faceți amor, iar ea te roagă să te miști încet, că aud vecinii. Toți musulmani.

Dar privind-o îți spui că nu e sigur că o să ajungă la garsonieră: peronul ar putea fi decorat chiar acum cu mațele ei și cu o mână din aia frumoasă, neîngrijită.

Citește și: Sunt musulman român și uite de ce mi se pare cool comunitatea din țară

Locuiesc între o biserică (frecventată doar de africani și creștini din Irak vorbitori de arameeană) și o moschee (frecventată de turci; marocanii au alta), într-un cartier cu majoritate musulmană, primar turc, unde turcii dau foc centrului cultural kurd, iar cecenii și albanezii își reglează conflictele in stradă.

Al doilea loc cel mai amestecat etnic de pe planetă după Dubai și populat după Bombay: Saint-Josse în Bruxelles, 23 000 locuitori pe kilometru pătrat. Cea mai săracă comună din Bruxelles și din toată Belgia este acest cartier central Saint-Josse, de un kilometru pătrat, chiar lângă instituțiile UE. Asta în vreme ce în celelalte communes (cartiere) densitatea populației e de trei ori mai mică decât în București.

Aproximativ 90% sunt ieșiți din imigrație, e o comună cu majoritate musulmană, din turci și marocani, am spus deja. Primarul e un socialist turc: Emir Kir.

St-Josse, și în general cartierele din centru, sunt și regiunea cea mai săracă din toată Belgia. După model american, în Bruxelles centrul e sărac, iar suburbiile bogate și afluente. După război, până în 1990-2000, orașul s-a golit de clasele de mijloc, lăsând centrul săracilor, drogaților, prostituției și șomerilor necalificați musulmani și din fostele colonii africane.

Bruxelles e astfel opusul capitalei europene tipice, precum Amsterdam sau Paris, unde centrul e prosper și suburbiile sărace.

În partea mea de cartier este, așadar, Little Istanbul. Noroc că eu știu turcește. Toți turcii de aici au veri mustăcioși (și bănuitori) prin Düsseldorf sau Hamburg și toți, când e un meci de fotbal, țin, claxonând güzel, cu nemții. (Mai puțin atunci când nemții joacă împotriva mustăcioșilor de la Galatasaray, desigur).

Ghinion istoric, sufăr pentru decizia lui Helmut Schmidt de a invita Gastarbeiter turci în anii 1970. Universul are răzbunări imprevizibile și victime colaterale.

Știu și când s-a schimbat totul. Nu în ziua atentatelor de anul trecut, ci a doua zi. A doua zi, nemailuând metroul, din sila de care spuneam, el fiind închis oricum, așteptam autobuzul la stația dintre biserică și moschee.

Când ușile s-au deschis în fața mea, am văzut în picioare, ținându-se de bara aceea verticală, un bărbos cu fața nesurâzătoare, îmbrăcat într-un cearșaf peste pantaloni care se opreau deasupra gleznei, cum spune într-un hadith că a zis Profetul că e frumos.

Avea în spate un rucsac uriaș. Am așteptat autobuzul următor. Mi-a fost rușine de mine. Nu s-a întâmplat nimic atunci, căci am fi aflat, iar rucsacul era în mod sigur ticsit cu multe-multe exemplare din Coran, dar nu m-am putut abține să-l blestem în gând: -- „De ce, arătareo, umbli cu așa rucsac în autobuz după ce s-a întâmplat?" Și m-am mai gândit și la fata aia tristă din metrou, cum ar fi fost ea împrăștiată pe ziduri, ca într-o violentă instalație de artă conceptuală, o spoială trântită acolo de mâna lui Dumnezeu.