Ce mai fac metaliștii?

Metalul a fost considerat un stil indestructibil. Dar cum muzica de chitară pierde teren în 2018, ce fac metaliștii?
AM
fotografii de Alexander McLuckie
IG
translated by Irina Gache

Fanii muzicii contemporane sunt creaturi schimbătoare. La fel de repede cum iau naștere, genurile muzicale pot deveni pietre funerare; doar uită-te la childwave, witch house, freak folk, dance-punk, electroclash și vaporwave. Dar în timp ce noile genuri sunt absorbite și create în funcție de trend-uri – de la rap Soundcloud și drill la PC Music și avant-pop – există unul care pare să nu dispară: metalul.

Publicitate

Pentru unii, o „fază metal” este pur și simplu o perioadă adolescentină, ca și frezele nașpa și supraviețuitul cu doze de Monster Energy. Muzica reușește să capteze toată agresivitatea, alienarea și dezorientarea pe care le poți simți în timp ce treci prin pubertate, și pe care le proiectezi apoi în răgete guturale, acorduri tari, bass grețos și tobe explozive. Și mai vine la pachet îndulcită cu atitudinea iritant de strictă sau arogantă a părinților.

Pentru mulți alții, totuși, este un bilet fără întoarcere; o apartenență pe viață în abis.

Dar cum mai arată metalul în 2018? Cu hip-hop-ul și R&B-ul depășind muzica de chitară pentru prima oară în SUA anul trecut, mai sunt mulți oameni care aderă la acest club cu jachete nespălate, versuri indescifrabile despre satanism și solo-uri de chitară mai lungi ca ultimul album Kanye? Ca să aflu am fost la Derbyshires Blookstock, cel mai mare festival de metal independent din UK.

„Am fost sub acoperire când vine vorba de metal”, spune Anthony de la Wolverhampton. „Am fost fan metal în secret mult timp. Sunt negru și m-am gândit că poate nu m-aș potrivi în comunitate, dar acum am îmbrățișat asta total și am fost bine primit aici. Lucrez la o fabrică toată săptămâna și metalul este foarte terapeutic pentru mine. Stresul cotidian dispare în general; ajungi să faci pogo, să-l scuturi când dai din cap și nimic nu mai contează.”

Matthew o arde chill la festival cu o mască de latex cu craniu, geacă și mănuși din piele. Arată al dracului de înfricoșător și amenințător, puțin cam ca un personaj GTA personalizat de un fan Misfits. Sub costum, totuși, este un mare fan Queen din West Yorkshire, care e metalist de pe la mijlocul anilor 1980. „Comunitatea rămâne puternică fiindcă este formată din oameni care-și urmează propria cale”, spune el despre spiritul nemuritor al metalului. „Ce-mi place la el este că îți dă un sentiment de individualism și ăsta e motiv de mândrie.”

Publicitate

„Metalul este foarte vast”, îmi spune la o bere Reece din Londra, odihnindu-se înainte să intre în mulțime. „E ceva pentu fiecare și oricine are un loc aici.”

Nu se înșală. Deși genurile vin și pleacă din toată muzica, metalul este regele subgenurilor: grindcore, metalul creștin, death metal simfonic… lista continuă. Asta ar putea crea un etalon pentru mai multe tendințe pe care fanii să le exploreze, dar nu cumva un asemenea arbore genealogic vast și secționat creează o divizare sau ierarhie în comunitatea metalului? „Eu aș zice că este o lume foarte primitoare”, spune Reece. „Singura dată când ai de a face cu ierarhia în comunitatea metal este pe internet.”

Alice din Worcestershire aprobă: „Acum câțiva ani nu-mi plăceau metaliștii, pentru că erau nesimțiți online. Dacă-ți place o anumită trupă, cineva va începe să spună lucruri foarte urâte și asta mă demoraliza. Acum că i-am cunoscut în viața reală, realizez că nu toți sunt ca cei din online.” Și Cameron din Norwich simte că există o deconectare fundamentală între online și lumea reală când vine vorba să accepți oameni cu gusturi diferite. „Cu metalul nu contează dacă porți pantaloni de trening… oamenii au adesea impresia că trebuie să arăți metal dacă asta asculți, dar nu e cazul”, spune el. „Dacă ești într-un grup de persoane care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, ăsta e cel mai mișto sentiment. Chiar nu contează ce căcat de metal asculți.”

Publicitate

Am dat apoi peste un tip deghizat în Iisus Hristos, a cărui educație „protectoare și conservatoare” a fost perturbată după ce a văzut filmul Beavis and Butt-Head Do America, în special scena cu tripul pe cactus, care avea pe fundal White Zombie. Deci ce va face Iisus mai târziu? Cum se distrează fanii metal? „Totul depinde de persoana cu care ți-o arzi”, spune el. „Am amici aici care se prăjesc cu droguri, alții care vor doar să se îmbete și să se dea cu coșul de gunoi; și am alți prieteni care sunt aici cu copiii pentru prima oară.”

Pentru cei neinițiați, întrecerea cu coșul de gunoi este exact așa cum pare: odată cu venirea nopții și întoarcerea bețivilor la camping, se adună echipele care iau două tomberoane pe patru roți. O persoană se urcă în el în timp ce unul din membrii echipei se pregătește să-l împingă. „Să dezlănțuim iadul!” se aude un strigăt în timp ce echipele împing tomberoanele unul într-altul. Dacă ambele persoane rămân deasupra tomberoanelor atunci se luptă până mai rămâne doar unul, un fel de luptă sumo alcoolizată cu mai multe haine și mai puțină demnitate.

În timp ce oamenii își îngrijesc căpățânile suferinde și loviturile provocate de tomberoane a doua zi, iar trupa texană de trash metal Power Trip reușeste să provoace un pogo imediat după micul dejun, vorbesc cu unul din participanți despre încotro se îndreaptă metalul și ce e mai cool acum. Răspunsul aduce după sine multe pauze, grimase gânditoare și răspunsuri de „habar nu am”. Mike din Londra îmi spune că, deși sunt multe trupe noi și subgenuri, poate lucrurile devin mai diferite și următoarea explozie culturală cu amestecuri de genuri nu e încă aici. „Nu sunt îndeajuns de multe trupe noi de metal care să ajungă mari”, îmi spune June. „Nu văd cine ar putea înlocui numele mari odată cu trecerea vremii. Nu cred că vei mai vedea trupe noi care să umple stadioanele precum Iron Maiden.”

Publicitate

Surorile Kirsty și Millie își fac griji că poate noile trupe nu ajung la aceeași înâlțime ca cele anterioare. „Sunt trupe noi foarte faine, dar nu atât de multe cum erau odată”, spune Kirsty. „Când eram adolescentă la școală a luat naștere nu metal-ul care a pavat drumul spre și mai mult metal. Nu mai e nimic așa acum; nu mai există un pod de legătură spre lucrurile mai grele. Acele trupe au fost un vehicul pentru mine.”

Dar despre noua modă a esteticii metaliste care este adoptată de rapperi și starurile pop – este acolo loc pentru o intersectare și un val viitor de nu-rap metal? „Nu cred”, spune Rob. „Cred că este doar o modă; o să se plictisească curând și o să meargă mai departe. Lumea lui Justin Bieber și cea a celor de la Gojira (trupă de metal franceză) nu au șanse să se intersecteze prea curând.”

În timp ce pasiunea și dragostea pentru metal e departe de a muri, o temă recurentă când intervievez oamenii sunt poveștile despre dispariția scenelor metal de acasă. De la Hull la Wakefield și Stoke la Suffolk, oamenii discută despre nopțile de club, barurile de metal care se închid și cum scena se estompează. Ei spun că gentrificarea a dus la scumpirea chiriei, lucru care înseamnă că barurile cu clienți puțini sau loiali nu mai pot supraviețui. În alte cazuri, interesul pur și simplu pare că se risipește. Rock-ul mânat de nopțile de metal sunt pe cale de dispariție, îmi spune Kirsty: „Studenții noi care vin la universitate nu vor nopți de metal. A apus vremea lor.”

Publicitate

Judas Priest

Să intri în lumea metalului a fost odată considerat un act de rebeliune, o atitudine sfidătoare împotriva convențiilor sociale și muzicale, dar astăzi pentru mulți pare mai degrabă o evadare din extremele lumii reale. Când îi vezi pe Judas Priest pe scenă în haine sclipicioase și cu acorduri glam, pare aproape de neimaginat că au fost considerați la un moment dat o trupă atât de periculoasă încât li s-a intentat proces că ar fi influențat sinuciderea unui adolescent prin mesajele aparent subliminale de pe unul din albumele lor. Este un testament pentru lunga istorie a isteriei și senzaționalismului pe care metalul le-a atras de-a lungul anilor.

Cu cât vorbesc cu mai mulți oameni, reapar cuvinte precum „familie” și „comunitate”; aproape că ai deveni suspicios față de acest răspuns de tip cult dacă realitatea acelor cuvinte nu ar fi atât de evidentă aici. În timp ce metalul nu este un fel de utopie de aur – au probleme constante cu rasismul și sexismul în anumite arii ale genului – sentimentul de comunitate de la acest festival din Anglia este evident. Asta reiese clar din discuțiile avute cu cei peste 50 de oameni intervievați și când vezi a doua cea mai mare scenă de la festival care nu este sponsorizată de o bere sau un brand, ci e denumită ca tribut pentru Sophie Lancaster, tânăra care a fost omorâtă în mod tragic că era genul de persoană care arăta ca și cum ar merge la un asemenea festival.

Publicitate

Sentimentul copleșitor de la Bloodstock, longevitatea și indestructibilitatea metalului în vremurile schimbătoare, par să fie așa pentru că scena este mai mare decât muzica în sine. Va supraviețui vremurilor de popularitate și dispreț în mod egal pentru că reprezintă ceva care va trece dincolo de modă; pentru fiecare modă nouă vor exista oameni care se vor simți ostracizați de ea.

„Pentru cineva care suferă de anxietate severă, ăsta este unul dintre cele mai binecuvântate locuri unde ai putea fi”, îmi spune o tânără pe nume Kiere. „Oamenii de aici sunt minunați și deschiși. Nu contează câte emoții ai; aici vei fi acceptat. Multă lume, ca și mine, are probleme mentale, iar oamenii te înțeleg și trec peste asta. Anul trecut am venit pentru prima dată și am fost foarte îngrijorată și anxioasă. Însă îți dai seama rapid că nu ești singur aici.”

@DanielDylanWray / alexandermcluckie.com

Poți vedea mai multe fotografii de la Bloodstock mai jos:

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.