Am mers cu căruciorul prin București ca să-i arăt lui Firea ce lipsește din clipurile ei

Să urci un cărucior de peste 15 de kilograme pe niște scări înguste în tramvai, fără să răstorni copilul sau să cazi tu pe spate, e o provocare. Chiar o invit pe doamna Firea să încerce într-o zi și apoi să ne povestească cum a fost. Eventual, într-un clip, că tot îi place așa mult. Sau oricărui primar de sector, invitația e deschisă.

Știu că nu o vor face, sunt ocupați cu dezvelirea de statui inutile, așa că am făcut-o eu, ca să văd cât de prietenos e orașul ăsta cu părinții, bebelușii și cărucioarele.

Am plecat de la mine de la bloc, din Drumul Taberei, zona aia devenită celebră pentru glumele despre metrou, pentru că Metrorex tot anunță de vreo șase ani că acesta va fi gata în trei ani.

La doar vreo sută de metri de la blocul meu, am rămas fără trotuar. Cât privești cu ochii, trotuarul e ocupat de mașini parcate, unele abandonate. Cum nu pot să mă urc cu căruciorul pe ele, deși mi-aș dori, singura alternativă a fost să cobor pe carosabil și să împart spațiul cu mașinile care circulă mult prea tare pentru zona asta dintre blocuri.

Am traversat strada și am intrat în Parcul Drumul Taberei. Aici, până acum câteva zile, era nevoie de ceva slalom printre utilaje, că renovarea de 17 milioane de euro a parcului, cea mai scumpă a vreunui parc din România, n-a ținut mai mult de trei ani, așa că acum Primăria a trebuit să repare aleile găurite.

Am ajuns la intersecția străzii Brașov cu Drumul Taberei unde am dat peste un coșmar al părinților, bicicliștilor și oamenilor cu dizabilități: bordura cât casa.

Întodeauna m-am întrebat de ce constructorii români le fac atât de înalte, oare e vreun concurs de care nu știm noi, de genul „Cea mai nesimțită bordură”?

Tot aici, în față la Auchan-ul din Drumul Taberei, se află o oportunitate de creștere a turismului ignorată de autorități: cea mai mică pistă de bicicletă din oraș (sau poate chiar din lume!). Are vreo 30 de centimetri și e mai mică chiar și decât spațiul dintre roțile căruciorului.

Am luat apoi tramvaiul de la stația Tricodava. Să urc în 41 nu a fost greu, pentru că e unul dintre puținele mijloace de transport din București care au, la una dintre uși, podea la nivelul solului. Și eu și copilul ne-am fiert puțin sub tabla fierbinte a tramvaiului pe parcursul celor cinci stații până la Crângași, ca să luăm metroul.

În subteran am ajuns ușor, că aici e lift la metrou. La urcare în al doilea lift, o doamnă care cobora tot încerca să împingă căruciorul pentru că voia să treacă FIX prin poarta blocată de căruciorul meu. S-a calmat când i-am arătat că mai sunt cel puțin șase prin care ea încape, dar eu cu căruciorul, nu.

Bun. Am urcat veselă în metroul spre Eroilor, mulțumită că am scăpat ușor până acum. Mi-a trecut repede fericirea: la Eroilor nu există lift. Și nici scări rulante. Nu e nicio altă modalitate de a ajunge la suprafață decât cărând căruciorul în brațe pe cele câteva zeci de scări. Simți cum îți ard mușchii de durere și trebuie să faci opriri dese.

Sus, în stația RATB, am stat un pic după un 368 cu gândul să-l iau până la ANAF. M-am răzgândit, ideea de a mă înghesui cu ditamai căruciorul în autobuz m-a abătut de la acest plan. Așa că am mers pe jos până la Știrbei și am ales să merg o stație cu tramvaiul.

E, dacă în 41 a fost floare la ureche, în fratele său mai sărac, 24, a fost chin. Am ridicat căruciorul, l-am îndreptat spre ușă și am încercat să-l urc. N-a mers, că s-a blocat mânerul în spațiul îngust. Am rămas câteva secunde suspendată, cu brațele încleștate pe cărucior, concentrându-mă să nu cad pe spate. A apucat fotograful de partea cealaltă a căruciorului și am reușit.

Am coborât la prima și am luat-o pe străduțe, slalom printre mașini parcate pe trotuare, și am ajuns la ANAF, pe Popa Tatu. Aici, e un fel de rampă, dar zici că e făcută de un zidar care probabil a terminat Studii Culturale Europene. E denivelată, strâmbă și pusă câș, încât ai nevoie de mișcări mai rapide și mai sinuoase decât ale lui Kimi Raikkonen ca să o urci. Bun, hai să zicem că intri în ANAF, dar la parter. Că de acolo mai ai o tonă de scări până la birourile doamnelor plătite ca să-ți ia banii.

Eu aici m-am oprit, că drumul ăsta m-a epuizat. În concluzie, recomand plimbările lungi și dese prin oraș cu copilul, dar, pe cât posibill, încercați să evitați căruciorul, că Bucureștiul îți pune bețe în roate la fiecare pas.