Publicitate
Chestii

Am întrebat tineri români cum e să locuiești cu părinții când ai peste 25 de ani

Dacă dai o căruță de bani pe chirie, hai să îți aduci aminte cum e să n-ai grija facturilor și să îți spele altcineva rufele.

de Denisa Niță
11 Iulie 2018, 9:55am

Fotografie via arhiva personală a lui George

În ultimii doi ani am explicat de vreo șase ori de ce eu, fată născută și crescută în București, vreau să plătesc chirie și să nu locuiesc cu ai mei. Când am semnat contractul cu proprietara actuală m-a întrebat dacă n-am fugit cumva de acasă, că ea n-are timp să aibă de-a face cu părinți nervoși.

După ce m-a mai întrebat de trei ori dacă am bani să plătesc chiria, femeia mi-a povestit de fiu-su, pe care a trebuit să-l dea afară din casă la un moment dat. Un tip îmi povestea zilele trecute că, deși stă singur, doarme la ai lui câteva zile pe săptămână și că nu s-ar fi mutat, dacă nu l-ar fi ajutat ai lui cu bani. În România, bărbații se mută de acasă în jur de 30 de ani și tipele în jur de 25, conform unui studiu Eurostat. Nu avem cea mai mare medie de vârstă, care aparține croaților, cu 31,9 ani, dar avem cel mai mare gap între sexe. „Vouă, fetelor, vă vine mai ușor chestia asta cu responsabilitatea”, mi-a zis alt tip. Pe dracu.

M-am mutat la 22 cu chirie, cu încă doi colegi de apartament și dădeam 120 de euro dintr-un salariu de 300. Veneam dintr-un apartament cu două camere în care mama se mutase cu mine în dormitor și tata preluase sufrageria. Am ajuns la a treia chirie, o garsonieră de 30 de metri pătrați, stau singură și după ce plătesc toate dările rămân cu puțin peste 600 de lei în mână. Când plec undeva, mă ajută mama cu bani. Mama, care s-a mutat, pentru câteva luni, cu mine după divorț, pentru că nu își permite o chirie.

Cică mai nou suntem adolescenți până 24 de ani, pentru că ne ia mai mult timp să ne pregătim psihic și economic pentru responsabilitățile de adult. Și la cum merge economia, nu-i o surpriză. Pe lângă comoditatea de a-ți spăla cineva hainele, e mai ușor să stai cu părinții când studiezi și lucrezi în orașul natal poate și din cauza creșterii chiriei medii de la an la an. În București, de exemplu, în 2017 ajunsese la 228 de euro pentru o garsonieră. Dacă iei un salariu mediu net, te descurci, dar dacă ai mai puțin, statul singur se transformă într-un etern compromis. Sau poți să rămâi cu ai tăi, să renunți la intimitate și să folosești banii cum vrei tu.

Am vorbit cu câțiva oameni care fie stau cu ai lor, după vârsta de 25 de ani, fie s-au mutat de curând, să văd cum e viața lor.

Cătălin, 30 de ani. Stă împreună cu părinții într-un apartament de trei camere

1531302395491-catalin
Fotografie din camera lui Cătălin

VICE: Care sunt principalele motive pentru care stai cu părinții?
Cătălin: Sunt foarte des plecat din oraș sau de acasă, apoi revin la birou pentru sesiuni intense de editat. Sunt zile în care mă rostogolesc din pat la birou și de la birou înapoi în pat. E confortabil să ai mereu mâncare și haine curate, siguranță și liniște care să-mi permită să mă dedic complet muncii mele. Plus, pentru că am crescut fără prea mulți bani de buzunar și mereu îmi calculez cheltuielile și achizițiile în termen de cât echipament aș pierde anual, am o reticență în a da banii pe chiria unui loc pe care nu doar că de-abia l-aș vedea, dar mi-ar solicita și mai multă energie pentru întreținere. Mai mult, îmi place zona și am loc de parcare.

Cu banii economisiți prefer să-mi ajut părinții, să fac cadouri fără motiv sau doar să-i donez.

Ai trecut printr-un moment în care te-ai gândit și ai luat decizia să rămâi acasă sau lucrurile au mers de la sine?
Chiar dacă atât eu cât și părinții mei am crescut și ne-am maturizat, o dată la câteva luni mă gândesc foarte serios să mă mut. De obicei pentru că avem o divergență drastică de opinii. Și, la urma urmei, trebuie să-mi dovedesc mie însumi și lor că mă pot îngriji și singur, nu? Apoi îmi trece, ne-mpăcăm, mi-aduc aminte că țin la ei și ei la mine și-mi văd iar de treabă. Încasez facturi de când am terminat facultatea, nu mai e nevoie să dovedesc nimic nimănui. Și mi se pare mai sănătos să pot conviețui cu părinții ca adulți decât să fug de ei ca un pururea-adolescent. Am învățat multe lucruri despre conflict resolution, diplomație și relații publice locuind cu ai mei.

În multe dintre poveștile pe care le aud în jurul meu, părinții fie îi încurajează feroce pe copii să își cumpere case, fie nu înțeleg de ce s-ar muta de acasă. Cum percep ai tăi alegerea?
Sora mea a fost intens încurajată să-și cumpere apartament după nuntă, dar mie-mi spun să nu-mi mai bat capul că n-are rost, că tot se mută la țară în câțiva ani, post-pensie, și-mi rămâne mie.

Cum se combină viața personală cu statul cu părinții?
Mi-am asumat că sunt însurat cu Slujba Mea și chiar asta scrie la relationship status pe Facebook. Munca întâi. Sunt rar într-o relație și extrem de rar (o dată la câțiva ani) aduc pe oricine acasă.

Ce tabieturi aveți?
Am nevoie să ascult mereu ceva când lucrez ca să mă izoleze de cartier și apartament. Separarea mă ajută să mă concentrez. Și mai am nevoie de ordine pentru liniște mentală și asta o am în comun cu părinții. Sau poate tocmai de la ei provine?

Ai vreun plan legat asta? And if yes, care ar fi?
Am un plan pasiv: dacă apare ceva care să fie suficient de bun încât să vreau să mă mut, poate o voi face. Dar mintea mea este pe alte meleaguri.

Roxana, 31 de ani. Stă împreună cu părinții într-un apartament de trei camere

1531302410654-roxana
Fotografie din camera Roxanei.

VICE: De ce stai cu părinții?
Roxana: Fiind din București, abia după ce m-am angajat am început să mă gândesc la mutat. Tot atunci am dat și de gustul călătoritului și am luat decizia să locuiesc în continuare cu ai mei și banii pe care i-aș fi putut da pe chirie, utilități etc. să-i dau pe city break-uri. Și mai târziu am început să-mi pun serios problema mutatului. Dacă ar fi să mă mut singură, în cel mai bun caz, la final de lună aș ieși pe zero, așa că m-am gândit să îmi caut un coleg de apartament, însă nu s-a legat nimic până acum

Cum percep ai tăi alegerea?
Ai mei nu mi-au bătut niciodată vreun apropo de mutat de acasă, poate pentru că nici ei nu s-au mutat de acasă până nu s-au cunoscut și s-au pregătit de căsătorie.

Cum se combină viața personală cu statul cu părinții?
N-am adus niciodată un tip acasă, așa se combină. Nu am vrut să fac asta niciodată, nu m-aș simți deloc relaxată.

Ai tabieturi în comun cu ai tăi?
Chiar nu știu. Nici nu petrecem timp împreună ca să observ.

Ai vreun plan legat asta?
Momentan am pus pe hold gândul ăsta cu mutatul. Aștept să văd cum se așază lucrurile din viața mea ca mai apoi să iau o decizie pe termen lung.

Andra, 28 de ani. Stă împreună cu o stră-strămătușă într-un apartament de două camere

1531302430378-andra
Fotografie din camera Andrei.

VICE: De ce preferi să stai cu stră-strămătușa și nu singură?
Andra: Cred că un prim și cel mai important motiv ar fi cel al banilor. Prefer, în locul chiriei, să pun bani deoparte și să mă bucur mai mult de cele ce-mi plac (călătorii, concerte etc.). Un al doilea motiv ar fi că e mereu cineva care să te aștepte (nu mereu, dar din când în când) cu mâncarea pregătită și hainele spălate. Sigur, ambele pot fi și un avantaj, dar și un mare dezvantaj. Depinde cum privești.

A fost un moment în care te-ai gândit și ai luat decizia să rămâi acasă sau lucrurile au mers de la sine?
Aș spune că lucrurile au mers de la sine și că nu am fost niciodată constrânsă în a mă muta de acasă. Un mare avantaj de a mă muta ar fi libertatea de a lăsa totul vraiște prin casă și de a chema oameni la mine, iar pe de cealaltă parte, dezvantajul suprem ar fi că o bună parte din salariu s-ar duce pe chirie și alte cheltuili casnice. Asta m-ar împiedica să mă bucur de plecările pe afară.

În multe dintre poveștile pe care le aud în jurul meu, familia fie îi încurajează pe copii să își cumpere case, fie nu înțelege de ce s-ar muta de acasă. La tine cum e?
Diferența dintre mine și ei este că eu nu locuiesc cu părinții. Nu pot spune că am locuit vreodată cu ei. Pe de altă parte, mai în glumă, mai în serios, mi s-a tot spus și mie să mă mut de acasă. Mai ales atunci când apare presiunea vârstei la care: cum? încă nu te-ai căsătorit? Cred că faptul că am rămas acasă este și pentru mine și pentru stră-strămătușa mea un avantaj. Eu o ajut pe ea, iar ea pe mine.

Cum merge viața personală în contextul ăsta?
Trebuie mereu să dai explicații despre lucrurile pe care le faci și pe care ea nu ar putea să le înțeleagă, datorită acestui imens gap de vârstă dintre noi două. Dar all in all, cred că începi să te obișnuiești cu unele lucruri și că nu mai trebuie să răspunzi la toate întrebările, la toate telefoanele etc. Sigur, sunt foarte multe aspecte de discutat aici, dar cred că totul se rezumă la înțelegere și răbdare în final.

Ce tabieturi ai?
Hmm, sincer, sunt cam leneșă în ultima perioadă. Cred că un tabiet, dacă-l pot numi așa, este că petrec prea mult timp în fața laptopului, spre disperarea ei. Și că uneori dau muzica mai tare decât îi convine. Dar aparent s-a obișnuit și cu asta, că m-a lăsat în pace.

Aveți tabieturi comune?
Nu știu dacă le-aș spune tabieturi, hai să le spunem obiceiuri. Unul dintre ele ar fi uitatul la tenis, singurul moment în care îmi mai doresc acces la televizor. Și de obicei, aceste obiceiuri se rezumă la a ne mai uita la ceva împreună la televizor, de cele mai multe ori la sport. Sigur, putem adăuga pe listă și mesele de Crăciun și de Paști pe care le luăm împreună. Sau faptul că-mi aduce flori de ziua mea.

Ai vreun plan legat asta?
Sincer? Nu. Cred că momentan, fiindcă nu am nicio constrângere majoră, încerc să mă mai bucur un pic de stilul ăsta de viață. Oricât de cu multe hibe ar veni sau nu. Poate că o să ajung la un prag mental, cel de 30, în care o să-mi doresc să mă mut. Probabil contează foarte mult și care sunt așii cu care vine viitorul. Rămâne de văzut.

George s-a mutat de la ai lui la 29 de ani

1531302446255-george
Fotografie din arhiva personală a lui George.

VICE: De ce ai stat cu părinții până la 29 de ani?
George: Nu mă vedeam ca fiind pe picioarele mele. Mă gândeam că nu aș avea cum să mă mut și din 2000 și ceva de lei să plătesc rata, să îmi cumpăr/fac de mâncare și să mă ocup simultan de muncă și de proiecte personale, după care să mai am și o viață socială. Părea greu și pe lângă asta, aveam impresia că toate joburile durează câte maximum opt luni, cu pauze de trei luni între joburi.

Cum era viața personală când stăteai cu părinții?
Când stăteam cu ai mei, mama nu știa că am ușă la cameră și tata nu știa că am cameră. Tata nu intra fără invitație, iar mama, pe de alta parte, m-a prins de câteva ori bune cu dânsa-n-trânsa. Totuși, asta nu era un mare lucru pentru ea, a mai avut doi flăcăi în casă.

Aveați tabieturi comune?
Nu, nimic, nici nu mâncam împreună. Am văzut că it's a thing la unii.

Cum s-a întâmplat mutarea?
Unul din frații mei mai mari își căuta să plece de la o chirie și să cumpere ceva. Am fost cu el la vizionare și dacă tot eram cu el, m-am uitat și eu prin bloc. Mi-a placut foarte mult un apartament și mi-am chemat iubita să îl vadă. Ne-am sfătuit și am zis că avem forța necesară să ne susținem, că nu ar fi diferența mare între o chirie și rata.

Măriuca, 28 de ani. Locuiește cu părinții în Piatra Neamț, într-un apartament de două camere. E pe picior de mutare

1531302664279-18184199216_f6c39f3762_k
Persoana din imagine nu are legătură cu subiectul articolului. Fotografie de Zenely Martin Rios via Flickr

VICE: De ce stai cu părinții?
Măriuca: Deocamdată nu imi permit financiar să cumpăr un loc al meu și am amânat destul de mult mutarea (chiar și în chirie) din cauza unei locuințe primite de la Primăria Piatra Neamț - imobil care este destul de departe de oraș, într-o zonă mai puțin sigură pentru mine. Nu s-a ivit oportunitatea de a o schimba cu ceva în oraș, așa că am renunțat. Plus că sunt foarte legată de rădăcini, iar pentru mine întoarcerea acasă a fost gura de aer care m-a salvat. Iar referitor la locul în care stau, era confortabil să nu am grija asta, să se ocupe altcineva de întreținere și altele cât eu mă ridicam profesional.

Ar fi și un al treilea motiv pentru care am continuat să locuiesc cu ai mei după ce m-am angajat, acela că sunt toată ziua la birou, de regulă după muncă mai rămân în oraș, ajung seara destul de târziu și nu am pus prea mult accent pe zona mea.

Aveai în plan să te muți la o vârstă anume sau a mers de la sine?
După finalizarea liceului am locuit trei ani în București în chirie, împreună cu fratele meu, apoi un an la Iași. Când am luat decizia de a mă întoarce definitiv acasă nu munceam, nu aveam cu ce să mă întrețin singură cu o chirie și nu voiam sa îi mai supun pe ai mei unui efort financiar, așa că nu am vazut rostul de a sta singură până nu mă realizez cumva profesional.

Cum au perceput ai tăi mutarea înapoi?
Ai mei sunt „pro-proprietate”: „Să ai, mamă, o casă pe numele tău, ca așa e bine!”. M-au ajutat și sprijinit când a fost vorba de locuința primită de la primărie. Între timp, lucrurile s-au schimbat și am luat decizia de a închiria o garsonieră în oraș, până se mai limpezesc apele în această direcție.

Cum merge viața personală în casă cu părinții?
Nu prea se pupă. Am viață personală doar în afara casei, nu îmi chem prietenii la un pahar de vin sau la un film, ori să gătim împreună. E dificil.

Eu și mama ne dăm coate în bucătărie, îmi urmărește fiecare mișcare și mă ceartă că nu pun sarea la timp sau învârt prea mult în ciorbă.

Petreceți timp împreună?
Să zicem că uneori activitățile de seară mai coincid: ne uităm împreună la un serial, citim (fiecare cu nasul în cartea lui), ori își mai bagă mama degetele între ațe și andrele sau ce mai lucrez eu. Dimineața poate mai bem cafeaua împreună, dacă e weekend sau sărbătoare și suntem sincronizați cu programul.

Cum a intervenit mutarea?
Am decis să mă mut singură în chirie pentru că simt nevoia să nu mai dau explicații. Mamele de fete sunt overprotective, chiar și la vârsta asta sunt întrebată/certată de ce vin târziu, de ce ies târziu, unde ies, cu cine, de ce nu vin acasă etc. Și e extrem de obositor, mai ales că lucrez în relații cu clienții și cu asta mă ocup la muncă: să răspund la întrebări.

Mihnea, s-a mutat de acasă la 29 de ani

1531302623886-30626247535_d6c9452630_b
Fotografie de waferboard via Flickr

VICE: De ce ai stat acasă până la 29 de ani?
Mihnea: Sunt fotograf și aparatura mă costă atât de mult, încât după un calcul obiectiv mi-am dat seama că nu îmi voi permite să evoluez ca profesionist și să îmi plătesc și chiria.

Ți-ai propus să te muți la o vârstă anume?
Îmi doream demult să îmi câștig liniștea mentală, dar nu îmi permiteam. Nu mi-am dat un deadline, viața a avut grijă de mine să plec când a fost momentul.

Părinții fie îi încurajează pe copii să își cumpere case, fie nu înțeleg de ce s-ar muta de acasă. Cum au perceput ai tăi situația?
Eu am o mamă și ea e toată familia mea, nici astăzi nu înțelege de ce nu stau cu ea, de ce am aruncat banii pe o casă când aveam deja una cu ea.

Se combina viața personală cu mama în casă?
Nu. Este frustrant și îți impiedică dezvoltarea ca individ și persoană sexuală.

Este cea mai nesănătoasă alegere pe care o poate face un om, să clădești un cuplu în casa cu părinții tăi.

Cum s-a întâmplat mutarea?
Întâi m-am mutat cu fosta iubită, dacă nu era ea, poate mai împingeam momentul. Apoi ne-am despărțit și am plecat în chirie. Acum sunt la casa mea, luată fără împrumut pentru că nimeni nu îți dă unul când ești fotograf freelancer, dar nici nu mai sunt la vârsta de stat studențește în chirie.

Tagged:
Features
familie
opinie
parinti
tineri
salariu
casatorie
chirie
intimitate