Liceenii români care vor să învețe Educație Sexuală îți arată de ce avem o nevoie disperată de asta

„Tăcerea înseamnă moarte” scria pe pancartele activiștilor Act Up (asociație care luptă contra SIDA, înființată în 1989). Tăcerea autorităților, a societății, ba chiar a celor afectați direct de HIV în anii 80-90, în Paris. Dar 120 BPM (Bătăi pe Minut), filmul în regia lui Robin Campillo, câștigător anul trecut al Marelui Premiu de la Cannes și a încă trei distincții, e, după cum îi spune și titlul, despre viață. E viața aia pentru care te lupți când nu mai ai timp. E despre intimitatea pe care o aduce vulnerabilitatea extremă. Despre lupta până în ultimul moment. Sau, cum spunea antropologul Vintilă Mihăilescu la dezbaterea de după film, „e despre viață și moarte. Nu despre gay”.

E o poveste spusă din interior, despre un grup activist al bolnavilor de HIV, într-o perioadă tulbure și, probabil, mult mai puțin tolerantă ca acum (cel puțin în Franța, România e cu totul altă poveste), când nici cercetarea nu mersese atât de departe, nici tratamentele nu erau atât de eficiente și accesibile.

Ce fac ei? Cer guvernului și companiilor farmaceutice să se implice și, practic, să le salveze viața. Nu se întâmplă chiar așa. Pentru companiile farmaceutice, accelerarea scoaterii unor medicamente eficiente nu era o prioritate. Asta și din cauza mentalității, foarte mulți dintre bolnavii de HIV fiind gay, deci cu tot bagajul de prejudecăți peste ei. E multă emoție în filmul ăsta, scene dure, te trezești cu lacrimi în ochi, te revolți și te întrebi, ca atâtea ori, de ce viața e atât de nedreaptă. E și o poveste de dragoste, și una despre prietenie și comunitate, și una despre luptă împotriva sistemului, și una cu scene puternice de sex. Oamenii ăștia nu au timp să aștepte, iar cursa asta contra unui cronometru măsurat în rezultatele analizelor dă ritmul alert al filmului, un vibe al supraviețuirii și o intensitate foarte autentice.

La proiecția filmului de la Elvira Popescu au venit în jur de 150 de elev de la licee bucureștene, dar și profesori sau psihologi, care au discutat imediat după film despre importanța educației sexuale în România.

Poate sunt eu bătrână, dar mi s-a părut senzațional să văd în aceeași sală, uitându-se la scene de sex și vorbind despre educație sexuală, HIV și homosexualitate, elevi și profesori împreună. E un semn de normalitate și că, în sfârșit, începe poate o discuție firavă și pe bune despre lucrurile astea care ne privesc pe toți.

„Statul nu își îndeplinește datoria față de noi”, spunea un elev la dezbaterea de după film, vorbind despre educația pentru sănătate, care teoretic ar trebui să existe în școli. După cum bine știm, acest lucru nu se întâmplă. În film, vedem cum activiștii intră în școli pentru a vorbi despre prevenție, cum sunt dați afară de către profesori și cum sunt tratați de elevi.

Și nu e vorba doar despre bolile cu transmitere sexuală. E vorba de numărul imens de mame adolescente din România (suntem pe primul loc în Europa!), e vorba de abuzuri și, până la urmă, e vorba de traume emoționale mari care fix din lipsa educației sexuale vin. Psihologul Cristina Petrescu, prezentă la dezbatere, spunea că doar educația de la vârste foarte mici poate preveni abuzul.

Apoi, mai este vorba de normalizarea sexualității. „Există o stigmă socială”, spunea un adolescent la dezbatere, „acceptarea ideii de sex e dificilă, ești judecat dacă ți-ai început viața sexuală”. Pentru că așa ne-am obișnuit, nu, ca sexul să fie ceva murdar, despre care nu vorbim, nu-l facem și n-am auzit că există?

Vintilă Mihăilescu a pus punctul pe i sau x-ul în sex: „Aș începe cu părinții, nu cu elevii”. De ce? Pentru că trebuie să ne lămurim cu noi, ca societate, de ce avem nevoie de educație sexuală. Iar la capitolul ăsta nu putem spune că stăm prea bine.

„Nu suntem pregătiți să luăm în serios realitatea asta”, spunea Florin Buhuceanu, printre lacrimi. Florin Buhuceanu, președintele ACCEPT, a plâns când și-a amintit de prietenii lui care au murit de HIV în anii ‘90 și de toată lipsa de empatie socială cu astfel de lucruri. „Situația prezentată în film nu e departe de cea din România de acum”, spunea el, referindu-se în primul rând la prejudecățile cu care se confruntă comunitatea LGBT.

Și dacă ne gândim câte tragedii s-au întâmplat la noi din ignoranță, îți vine să pui filmul ăsta, alături de alte materiale educative, în toate școlile și spitalele. Toată epidemia de HIV datorată seringilor folosite aiurea în spitale, toată lipsa de suport a autorităților și refuzul de a implementa programe de cu seringi sterile pentru cei dependenți de heroină, toată lipsa de educație sexuală care a dus la infectarea atâtor persoane, toate cazurile când medicii au refuzat să trateze pacienți bolnavi de HIV și câte și mai câte.

„Să nu întoarcem capul în altă parte”, spunea Luca, elevul care a stat alături, pe scenă, la dezbaterea moderată de Vintilă Mihăilescu, adăugând cât de zguduit s-a simțit și ce șoc și frică a provocat filmul. De ce? Pentru că vorbim de „probleme reale”, cum spunea chiar el.

S-a vorbit și despre nevoia de comunicare între „adulții care trebuie să rezolve problema și copiii care se confruntă cu ea”, mai ales când vine vorba de educație sexuală.

„Tăcerea înseamnă moarte”.

Dincolo de HIV, de nevoia stringentă de educație sexuală pentru tineri, de tabuurile stupide cu care se confruntă minoritățile sexuale, filmul ăsta mi s-a părut relevant pentru România și din alt motiv: sistemul medical. Cu toate poveștile publice din ultimul timp (de la medici zei ca Brunei sau Lucan care măcelăresc oameni și sunt cercetați pentru trafic de organe, experimente sau inginerii financiare până la genocidul Hexi Pharma și caracatița sistemului din jur), cu câteva povești personale de lovire tragică de sistemul medical, mă întreb - de ce naiba nu ne revoltăm? Ne-am obișnuit atât de mult să murim în spitale de la infecții nosocomiale, de la lipsa medicamentelor, a aparaturii, de la abuzurile unor medici zei, de la corupția imensă din sistem, încât nu credem că are vreun sens să ripostăm.

Mă uitam la tinerii din film, bolnavi, cu dureri, fragili și suferinzi fizic și psihic, cum aruncă pungile cu sânge fals în autorități și mă întrebam de ce nu ieșim în stradă pentru sănătate cât încă mai putem.