Sims m-a ajutat să scap de colegii care mă băteau

Acest articol a apărut inițial în Motherboard VICE .

Am nouă ani și am plecat de la școală, alerg spre casă. Alerg pentru că știu că dacă încetinesc, le acord o șansă bătăușilor să mă prindă din urmă. Locuim cu toții la patru blocuri depărtare unii de alții și mergem acasă pe aceeași rută.

Mai am puțin până acasă, dar fiecare secundă contează. Alerg pe culoarea roșie a semaforului, o mașină oprește aproape la milimetru, iar șoferul apasă puternic pe claxon. Mă ustură ochii. Gâfâi. Ajung în fața blocului, bag cheia în broască, închid ușa după mine și fug în lift. Nu respir până nu intru pe ușă și trag jaluzelele. Expir și las lacrimile să-mi curgă.

Școala primară a fost un coșmar pentru mine. Eram înaltă, stângace, plinuță și cu părul scurt. Nu puteam relaționa cu ceilalți copii și eram o țintă ușoară, dar aveam un loc în care mă simțeam în siguranță: în jocul The Sims. Intram în cont de îndată ce ajungeam acasă și făceam pauze doar ca să merg la cină sau să-mi fac temele. Îmi cream lumi de basm în care bătăușii nu existau, părinții nu divorțau și eu nu eram o ratată. În zilele în care mă simțeam foarte nasol, făceam un Sim adult care să-mi semene și foloseam toate codurile ca să mă asigur că toate nevoile mele erau îndeplinite 24/7.

The Sims m-a ajutat să fac față vieții. M-a făcut, în unele feluri, rezistentă. Știam că oricât de rele ar fi fost lucrurile la școală, puteam mereu să mă întorc acasă la viața mea (virtuală) lipsită de bătăuși. E, fără îndoială, ceea ce mă făcea să zâmbesc atunci când stăteam în bibliotecă singură la prânz sau când înduram întâlnirile cu directorul care nu mă credea sau atunci când atunci părinții mei mă luau în brațe, cuprinsă toată de niște transpirații reci, după niște coșmaruri foarte nasoale.

The Sims a rămas un mecanism de adaptare chiar și după ani de zile după încetarea hărțuirilor. Chiar și acum, opt ani mai târziu, când mă cuprinde anxietatea, mă îndrept instinctiv spre el, și știu că nu sunt singura, având în vedere că am petrecut mult timp pe forumuri, locuri unde alți „simmeri” postează conținut despre joc.

Hărțuirea este în continuare înspăimântător de răspândită. Canadian Institutes of Health Research a emis câteva statistici despre asta în 2012 care au arătat că cel puțin 1 din 3 adolescenți a recunoscut că a fost hărțuit recent. În același studiu, CIHR a citat din cercetarea care a demonstrat că hărțuirea poate crește riscul gândurilor sinucigașe în rândul tinerilor.

Jocurile video au reputația proastă de cauză a depresiei printre tineri. Dar unele jocuri pot acționa ca un mecanism de adaptare. Cercetătoarea Sally Merry, profesor de psihiatrie a copilului și adolescentului la Universitatea din Auckland, crede că asocierea dintre timpul petrecut în fața calculatorului și intensificarea depresiei, fapt scos la iveală de alte studii, nu este chiar validă.

„Nu sunt sigură că există date solide care să demonstreze că timpul petrecut în fața calculatorului crește șansele de a dezvolta depresie, deși tinerii pot petrece mai mult timp decât este indicat”, mi-a scris Merry într-un mail. „Ca în multe alte lucruri, este necesar echilibrul, și este important și ce fac mai exact în acel timp”.

Merry este cercetătorul principal dintr-o echipă care se ocupă de un joc fantezie, menit să-i ajute pe tineri să se lupte cu anxietatea și depresia. SPARX este un joc de tip role play, ca The Sims; controlezi un personaj și îl pui să interacționeze cu lumea. Este bazat pe terapia cognitiv-comportamentală, o formă de psihoterapie care îi ajută pe oameni să-și dezvolte aptitudini care să-i ajute să se însănătoșească și să nu recidiveze. În același joc, îți ghidezi personajul prin lumea asta și îl pui să rezolve probleme cu ajutorul mecanismelor de adaptare pe care le-am folosi în viața reală.

„Îi învață tehnici de relaxare, de rezolvare a problemelor, de folosire a activităților pentru a-și îmbunătăți starea de a spirit și a recunoaște și confrunta acele gânduri negative”, a scris Merry.

„Include de asemenea și informații despre combaterea anxietății sociale, destul de multe despre depresie, răspândirea și etapele acesteia”, mi-a spus ea. În esență, jocul este destinat să le ofere tinerilor instrumentele de care au nevoie pentru a putea face față.

Merry nu pledează pentru folosirea escapismului ca unică modalitate de rezolvare a problemelor. Sunt o grămadă de povești despre rezultatele proaste pe care le poate avea strategia asta. Dar pentru mine și pentru alții pe care i-am întâlnit, escapismul prin jocurile de simulare este, sau a fost, un mod de a mă simți în control atunci când lucrurile o luau razna.

„De fapt este bine să faci chestii atunci când ai o stare proastă, te ajută să te simți mai bine”, mi-a spus Merry. „Asta ar putea însemna să te joci jocuri pe calculator ca The Sims, să ieși cu prietenii, să gătești sau să faci sport. E bine ca fiecare să descopere ce-i priește”.

Cât despre mine, eu nu am reușit niciodată să-i confrunt pe cei care mă torturau, dar asta nu mi-a definit copilăria. Și nu mi se pare surprinzător că, în cele mai tensionate perioade, tot la The Sims apelez.