Povestea neștiută din Turcia anilor '90 cu muzică hardcore ca în Occident

În timp ce punkul exploda în Vest, o lovitură de stat din Turcia a ținut pe loc adolescenții din Istanbul, vreo zece ani.

|
mai 12 2018, 3:00pm

Articolul a apărut inițial pe i-D.

Chiar și înainte să vorbească, Mu Tunç făcea semnul coarnelor. Noi am stat de vorbă pe Skype, în timp ce ne-am uitat pe o selecție de fotografii pe care mi le trimisese, un dosar arhivat intitulat „Fratele Meu & Evoluția Scenei Punk/Hardcore din Istanbul”. Regizorul de 31 de ani locuiește în Los Angeles și lucrează la al doilea film al său. Deși era la opt mii de kilometri distanță, tot am simțit emoția din glasul lui, în timp ce s-a oprit la o imagine cu doi băiețandrii pe o canapea, cu brațele în jurul mamei lor.

Pe tricoul unuia dintre băieți e logo unei formații germane de speed metal, Grinder.

„Asta e casa noastră și e o fotografie ireală”, spune el. „Mă vezi pe mine cum fac semnul dracului și nu aveam nici măcar patru ani. Asta nu e la fel ca atunci când vezi pe cineva care ascultă punk în Berlin sau New York. Asta e o cultură foarte conservatoare. Pentru ca asta să existe...”, se pierde în gânduri, „e mai presus de neobișnuit.”

Mu a crescut într-un cămin liniștit, dintr-un cartier al clasei mijlocie, Merter, la nord de Istanbul. Tatăl lui, Altan, a lucrat pentru Biroul guvernamental al Lucrărilor Publice și al Decontării, un job stabil pe care l-a luat când mama lui Mu, Olcay, a rămas însărcinată cu fratele său Orkun, în iarna anului 1976. Înainte de asta, Altan a fost cântăreț, câștigând o competiție națională și chiar semnând cu cea mai mare casă de discuri din Turcia, Melek Plak (Angel Records), pe la mijlocul anilor 1970.

O perioadă marcată de tensiunile dintre clasa politică de dreapta și cea de stângă, o izbucnire violentă în care 50 de persoane au fost executate, cinci sute de mii arestate și multe alte sute au murit în închisoare.

„Armata a preluat controlul și voia ca toată lumea să se alăture”, spune Mu despre serviciul militar forțat al tatălui său. „Când s-a întors după 18 luni, cariera lui se pierduse. Nimeni din industria muzicală își mai aducea aminte de el. Industriile de divertisment au fost schimbate de către armată, iar muzica lui era considerată prea artistică pentru piață de atunci.” În schimb, microbul muzicii a fost moștenit de fiul său.

Orkun s-a născut în vara anului 1977, cam la o lună după ce formația britanică Sex Pistols a încercat să întrerupă sărbătoarea Jubileul de Argint al Reginei, cântând „God Save the Queen” de pe o barcă, de pe râul Thames. Cu nouă ani mai mare decât Mu, Orkun a devenit idolul fratelui său, care-i urmărea orice mișcare, ce anume asculta, cum se îmbrăca. „Fratele meu și prietenii lui trăiau o perioadă cool”, descrie el despre anii de rebeliune ai adolescenței. „Ascultau formații, beau cola și purtau teniși albi.”

După lovitura de stat, singura modalitate de a ține pasul cu muzica din Vest era prin contrabanda de discuri, via piloții care intrau în țară. Plăcile erau vândute traficanților locali, care făceau casete ilegale cu două sau trei albume deodată. Un magazin popular, Eloy, deținut de un fost vânzător ambulant, Eloy Hakan, care a strâns o colecție de patru mii de casete cu muzică rock și metal, pe care le vindea dintr-un magazin ca o peșteră, plin de postere, din cartierul dens populat Bakırköy. Aici, Orkun a descoperit genul hardcore via o casetă piratată cu formații americane, precum D.R.I și M.O.D.

O extensie a scenei punk din Los Angeles, chiar și după standardele de azi, hitul din 1989 al trupei D.R.I, Beneath the Wheel sună ca un shot de adrenalină direct în piept. Pentru un copil de 12 ani, care a copilărit sub regimul crâncen al lui Kenan Evren, generalul care a condus lovitura de stat cu nouă ani în urmă, probabil că a fost o experiență transcendentală. „Orkun a descoperit muzica”, explică Mu. „El și un grup mic de prieteni explorau genurile muzicale extreme, complet străine mediului lor. Asta era ceva super rar.”

Cu o dietă de casete procurate de la Eloy, Orkun a început să-și mărească paleta muzicală, spre formații crossover, cum ar fi Suicidal Tendencies, S.O.D., Nuclear Assault, Slayer, Reactor și Tankard. Fără ca tatăl lui să știe, el a mers la magazinul de muzică și a bătut palma pe un set de tobe, plătit în rate lunare. Când Altan a aflat, Mu spune că a luat-o razna, pentru că nu-și dorea ca fiul lui să devină un muzician. Dar era prea târziu, pentru că Orkun și colegii lui de școală erau deja instalați în garajul familiei, noapte de noapte, concertând pentru prieteni.

În timp ce în Statele Unite și Marea Britanie, punkul era sinonim cu rebeliunea adolescentină, pentru cei din Turcia anilor '70, chiar și cei din extrema stânga, a rămas mai mult un simbol al decadenței vestice, la fel ca instituțiile împotriva cărora se răzvrăteau. Pe atunci, nouă ani mai târziu decât vecinii din Vest, într-un garaj mic din cartierul Merter, se iniția o schimbare. „Eu cred că asta este printre primele dăți din istorie, când observăm muzică punk și hardcore în cultura musulmană”, spune Mu despre fotografiile care prezintă niște puști în blugi, înconjurați de amplificatoare împrumutate. „Copii ăștia nu au înțeles ce fel de muzică făceau, lor doar le plăcea să petreacă timpul așa.” Într-un sfârșit, a pornit momentul punk și în Turcia.

Sătule de apatia apolitică din anii '80, mai multe formații a început să se ridice prin suburbiile orașului. Noul val al adolescenților care concertau în garaje, la fel ca Orkun, povesteau despre anti-naționalism, rasism, inechitate socială, consumerism și drepturile animalelor. Ei priveau spre o perioadă în care și țara se deschidea, cel puțin economic, sub conducerea noului președinte, Turgut Özal. Ei plimbau muzica pe casete făcute în casă și comunicau unii cu ceilalți via reviste trase la xerox.

Deși prima formația care a cântat punk în Turcia e considerată a fi Headbangers din 1987, de abia în iulie 1992 scena s-a dezvoltat suficient cât pentru primul festival de hardcore, Punk HC Fest, care s-a ținut în Ankara. „Erau atât de mândrii în fotografia asta”, descrie Mu o imagine cu prima formație a fratelui său, Violent Pop, în fața unor postere, dintre care merită menționată prima trupă punk de fete, Spinners (dar și Tampon). „Deschiderea aia mă omoară, pentru că nu sunt sigur că mai există așa ceva”, oftează el. „Conservatorismul e atât de amplificat, încât oamenii consideră că nu mai pot realiza nimic în Est. Dar aici s-au întâmplat niște lucruri foarte tari, iar asta e dovada.”

O dovadă mai vie e muzica creată de aceste formații. În 1994, a doua trupă a lui Orkun, Turmoil a intrat în istorie, când a devenit, alături de Radical Noise Necrosis, printre primele grupuri hardcore din Turcia care să fi lansat albume în străinătate: un disc de 7", alături de ACOUSTIC GRINDER din Belgia. „Ei practic s-au înregistrat și au trimis o casetă prin poștă”, explică Mu.

„Nu exista internet, dar ei au găsit o cale de comunicare și oamenii ăia au produs primul lor disc.” Au mai urmat colaborări cu Inkisição, din Portugalia, Depress din Malaysia și Regeneracion din Mexico, deși lansarea albumului Doom a căzut când Turmoil nu a recunoscut potențialul actului (ei au ajuns una dintre cele mai emblematice formații de hardcore).

„Turmoil a început să aibă din ce în ce mai multe concerte, au format noi formații care colaborau”, spune Mu. „A devenit o scenă când practic nu exista așa ceva în Istanbul. Asta a fost problema. Versurile lor adresau teme precum eco-terorism, homofobie, produse cosmetice și extremism islamic, care încă sunt relevante, chiar și în ziua de azi.”


Până la sfârșitul secolului, scena hardcore din Turcia a murit. O perioadă de panică morală, culminată în 1999 cu uciderea unei adolescente de către niște sataniști, fani ai metalului, a format un dispreț național pentru muzica alternativă. Orkun, care suferea de stres din cauza dezaprobării tatălui său, a suferit un atac de cord la vârsta de 23 de ani, care l-a ținut în terapie intensivă mai bine de două luni. Punkul murise, un destin scurt și tăios pentru cultura tineretului din țară.

Zilele astea, Mu pregătește un film, ARADA, inspirat din experiențele sale. Povestea unui puști punk care încearcă să facă rost de un bilet către California, în noaptea zilei sale de naștere. Producția a fost emoțională, pentru cât de aproape de casă s-a simțit. „Puștiul ăsta se simte îngrădit în Istanbul”, spune Mu. „El crede că dacă va rămâne, va deveni un muzician eșuat, la fel ca tatăl său. El consideră că singura modalitate de a-și împlini visele, e să plece din Istanbul.”

„De asta e atât de importantă povestea”, continuă el. „Nu e vorba doar de film, ci despre toată mișcarea. E o inspirație pentru oameni, să demonstrăm că noi trăim într-un oraș chiar cool. Povestea ireală a fratelui meu despre formarea trupelor punk și hardcore din anii '90, într-un Istanbul în care toate resursele erau ultra-limitate, e dovada clară că orice e posibil. Sper că cine va citi articolul ăsta, va realiza că energia underground contează în continuare.” Cine știe, poate persoana aia are și un garaj gol.

ARADA, primul film punk din Turcia, se va lansa la sfârșitul acestui an.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE