Fotografii cu membrii unor bande de infractori fără tatuajele lor

Fotograful britanic Steven Burton trăia în Los Angeles când i-a venit ideea. Se uita la documentarul G-Dog, despre Father Greg, bărbatul care a fondat organizația Homeboy Industries. Din documentar afli despre începutul Homeboy Industries și îi vezi pe foștii membri ai unor bande în timp ce încearcă să se reintegreze în societate. La un moment dat, se pune accentul pe cât de important era pentru ei să-și scoată tatuajele, care nu-i mai reprezentau.

Atunci a realizat Steven că tatuajele ar putea fi scoase în Photoshop, astfel să ofere tuturor, inclusiv publicului, o cale prin care să vadă oamenii din spatele etichetei de infractori. Cum ar reacționa foștii membri când s-ar vedea fără ele? Și cum ar reacționa publicul să-i vadă pe acești așa-ziși huligani, dar într-o formă umană? s-a întrebat Steven.

De la întrebările lui Steven a pornit următoarea serie foto, devenită cartea Skin Deep. Am vorbit cu el ca să aflu cum a fost să lucreze cu foștii membri ai celor mai temute bande din LA, și ce a învățat pe parcurs despre imagine, identitate și judecată..

VICE: Salut, Steven! Hai să o luăm cu începutul. După ce ți-a venit ideea pentru proiect, cum ai găsit oamenii pe care să-i fotografiezi?
Steven Burton: Am cunoscut oameni noi la Homeboy Industries, o organizație care ajută foștii membri ai unor bande să se reintegreze în societate. Locul ăla a fost sursa mea principală pentru a găsi subiecți. 

Care a fost reacția foștilor membri când le-ai spus despre proiect?
N-au prea înțeles la început ce făceam. Poți să-ți dai seama din carte, fiindcă primele patru persoane fotografiate nu par în apele lor. Uită-te în special la fotografiile cu Marcus și cu Francesco. Dar per total majoritatea oamenilor au fost destul de interesați. Deci nu a fost dificil să-i contactez a doua oară, fiindcă deja aveam ce să le arăt. Asta mi-a dat forță să fac proiectul. Am spus: „Vă arăt fotografiile și vom face un interviu”, iar ei mi-au răspuns: „Da, vrem să vedem fotografiile orice ar fi”. Chiar și dacă nu reușeau să termine programul de la Homeboys și ajungeau iar în bande, tot își doreau să vadă cum ar fi arătat fără tatuaje.

Unde ai făcut fotografiile astea?
Locuiam în centrul LA, aproape de Homeboy Industries, deci nu a fost greu să-i aduc în studio. A fost foarte interesant să aflu cum lucrurile simple, cum ar fi deplasările, îi pot afecta. Nu voiau să se deplaseze prea departe, că asta ar fi însemnat să intre pe teritoriul altor persoane. Și chiar dacă nu mai făceau parte din bande, încă aveau tatuajele.

Cum se raportează majoritatea membrilor la tatuajele lor în viața de zi cu zi?
Vor să scape de ele, fiindcă nu-i mai reprezintă. Majoritatea, în special cei cu care am vorbit, în jur de 90 la sută, trecuseră printr-o formă sau alta de scoatere a tatuajelor.

Cât timp ți-a luat să termini proiectul?
Fotografierea în sine nu a durat mult, în jur de două săptămâni. Aia a fost partea ușoară, dar retușarea fotografiilor a durat în jur de patru sute de ore.

Cred că ai învățat multe despre oamenii ăștia și lumile lor. Poți să-mi dai câteva exemple de ce insight-uri ai avut?
Totul a pornit de la cum sunt judecați oamenii. Dar odată ajuns la Homeboy Industries, începi să-i cunoști și e incredibil de emoționant. Îmi amintesc cât de greu mi-a fost să mă las de fumat, imaginează-ți cum e să ieși dintr-o bandă (considerată familie), să te lași de droguri, să te recalibrezi și chiar să reușești să te pui pe picioare. Mi s-au părut frumoase toate poveștile. 

Cum au reacționat când le-ai arătat pozele originale și cele editate?
Lui Marcus i-am arătat primul. Are cele mai multe tatuaje, e cel mai masiv, dar și cel mai obscen dintre ei. S-a amuzat când s-a văzut fără tatuaje în fotografii. După câteva secunde a devenit tăcut și i s-au umezit ochii. Mi-a povestit ce simbolizau tatuajele și cum nu mai însemnau nimic pentru el.  Marcus mi-a zis că poate să înțeleagă și de ce oamenii îi spuneau că semăna cu fii-su. Nu se mai văzuse fără tatuaje de mult timp.

Majoritatea au plâns la vederea pozelor?
A fost cu adevărat frumos cum au început să se deschidă. A fost aproape un șoc, ca și cum propria lor emoție le-a permis să vorbească normal cu mine. Multe dintre interviuri au fost sincere și din suflet. Și mulți dintre ei au vrut să-și arate mamele. Cred că mulți membri au avut tații în închisoare, așa că au fost crescuți de mame. Ele sunt cele mai puternice persoane din viețile lor. Mamele sunt cele care încearcă mereu să-i scoată din bande. Primul lucru pe care mi l-a zis Marcus a fost: „Vreau să ți-o arăt pe maică-mea”, și nu a fost singurul.

Ce te-a surprins cel mai mult la proiectul ăsta?
Faptul că a avut un impact asupra tuturor. Am primit multe e-mail-uri de la oameni din diverse medii. Ieri am primit unul de la o femeie care lucrează într-o închisoare. Când prizonierii ies de la carceră le arată cartea și o folosește ca parte din ședințele de terapie. M-am bucurat fiindcă deschide calea spre comunicare cu oamenii ăștia. Am mai primit un e-mail de la o altă femeie, care cred că vine dintr-un mediu de bogătani de la Hollywood. Avea probleme cu copiii ei, fiindcă se temeau de oamenii cu tatuaje. A vrut să le arate că nu-i poate judeca după cum arată. Sincer, cred că a influențat viețile multor oameni și întreține o comunicare constantă. 

Care a fost cea mai grea parte din finalizarea proiectului?
M-am mutat din LA la un moment dat, iar când m-am întors mi-a fost greu să-i găsesc pe oamenii pe care i-am fotografiat. Am păstrat legătura cu unii, dar foștii membri au obiceiul să-și schimbe numerele de telefon odată la patru luni. Așa că m-am învârtit prin zonele unde știam că locuiau. A trebuit să aștept, în speranța că vor apărea. Mi-a luat vreo șase luni să mă reconectez cu toți.

Țin unii dintre ei legătura cu tine?
Cred că sunt în jur de trei sau patru cu care păstrez legătura, în special cu Francesco. A venit la mine, în New York, pentru lansarea cărții. E trist, dar știu că unii dintre ei au fost uciși. Alții s-au reîntors în bande, dar sunt și câțiva care se descurcă incredibil de bine. Unul dintre ei tocmai ce-a absolvit facultatea. L-am fotografiat la o săptămână după ce ieșise din închisoare. După 20 de ani la pârnaie se săturase, așa că a decis să-și schimbe viața.

Dacă ar fi să privești în retrospectivă, care crezi că a fost cea mai importantă lecție cu care te-ai ales din proiectul ăsta?
Cred că cea mai mare realizare a fost că, dacă aș fi crescut în același mediu ca oamenii ăștia, aș fi ajuns în aceeași situație ca ei. Aș fi putut doar spera să găsesc ajutorul unui loc ca Homeboy Industries, ca să mă îndrume înapoi în societate. Cel mai important e că nu poți judeca o persoană după cum arată. Dacă te surprinzi făcând asta, ar trebui să te uiți la propria ignoranță. Trebuie să petreci timpul cu toți, indiferent cine sunt, doar ca să le asculți povestea. Sper ca fotografiile astea să ofere publicului șansa să-i vadă pe oamenii ăștia așa cum sunt ei de fapt.