Cum arătau primele reviste românești cu sex de după Revoluţie

Dacă ar exista, în realitate, un uriaș Orgasmatron care să măsoare și să compare nivelul de libidou la scara unei întregi națiuni, în diverse perioade istorice, acele mașinăriei ar da în roșu dacă te-ai pune pe analizat primele luni ale anului 1990 din România.

Atunci, românii au trăit un dublu miracol. Primul, de scurtă durată, a ținut doar câteva zile și a fost strict legat de acea uimire a eliberării imediate şi bruște din negura și frigul Epocii de Aur. Al doilea a durat ceva mai mult - câteva luni sau chiar ani - și a fost legat de redescoperirea sexului.

Dar nu despre sexul tovărășesc e vorba aici, cel cu șapca pe cap și cu ziarul Scânteia pe post de față de masă, ori cel privit din perspectiva valorificării familiei, consumat sub plapumă, mortarul de nădejde pe care se încheagă orice căsnicie de piatră, conform celor mai solide principii ale eticii și echității socialiste.

Vorbesc aici despre sexul privit din cea mai capitalistă perspectivă: cea a consumului. Pentru că, deși acum pare incredibil, românii au fost obsedați de sex cu mult înainte de apariția internetului și chiar înainte de primele publicații independente apărute imediat după Revoluție.

Și asta pentru că, în perioada comunistă, sexul a fost un uriaș tabu. Orice apropo fără perdea era automat considerat atentat la morala publică. În filme, nu exista sex, iar orice referințe mai deocheate erau, pur și simplu, tăiate. În viața reală, trăiam cu infamul Decret anti-avort 770 și cu toate consecințele care decurgeau din acest fapt (dincolo de morți): pilulele contraceptive, prezervativele, ba chiar vata medicinală erau niște artefacte la fel de rare precum salamul de Sibiu, telemeaua de vacă ori bomboanele cubaneze.

Educația sexuală se fura trăgând cu urechea la discuțiile celor mai mari, ori - dacă erai norocos - trăgând cu ochiul la vreun petic mototolit dintr-o revistă porno adusă de dincolo pe șestache.

Lipsa cronică a oricăror astfel de referințe s-a văzut imediat după ce i-am băgat la doi metri sub pământ pe Ceaușești. Proaspăt eliberați de sub jugul comunist, românii s-au grăbit să-și potolească libidoul înfierbântat cu ajutorul primelor reviste „cu adevărat independente” care au tratat, perfect deschis și democratic, sexul. Ca niște tăuni bezmetici, cititorii de presă independentă aveau să-și ia primele rații de „sex, țâțe și balamuc” din revistele Oblio, Prostituția, Infractoarea, Sexpres, Sexy-Balamuc, Țâțe, Pisicuțele, ori Occident. Ca să îți zic doar câteva.

Personal, primul contact cu libertatea absolută adusă de acest gen de publicații l-am avut prin luna martie 1990. Eram proaspăt boboc în celebra clasă a IX-a M, la liceul „Mihai Viteazul” din București. Pentru că intrasem printre ultimii, fusesem repartizat la profilul „Mecanică”: două săptămâni făceam cursuri normale, două săptămâni lucram în atelierele „de mecanică”, de la subsolul liceului. Aici, tăiam tablă și băteam nituri - genul de activități încă obligatorii, după o programă școalară deja bătută în cuie în toamna lui 1989, conform principiilor și idealurilor socialiste.

Adierea dulce a libertăţii s-a insinuat însă în subsolurile liceului, odată cu apariția pe piață a săptămânalului Oblio - prima revistă post-revoluționară în care puteai vedeai țâțe și funduri expuse fără jenă. Pentru cei obișnuiți cu Scânteia ori România liberă, unde singurele busturi erau cele ale lui Ceaușescu pe vreun șantier al patriei, să vezi pieptul dezgolit al unei june prime răsărind printre caracterele grele, bătute la tipare de plumb, era, în sine, un miracol al tehnicii. Asta chiar era o schimbare palpabilă, adusă de Revoluţie.

Pentru că aveam nota doi pe linie la materia „atelier/lucru manual” (era să tai degetul unui coleg la foarfeca industrială a liceului și, apoi, să-i scot ochiul maistrului, cu o steluță Ninja confecționată la aceeași foarfecă industrială), singura mea șansă de reabilitare era să-i intru în grații tovarășului. Pe umerii mei avea să cadă importanta sarcină de a-i cumpăra meșterului, împreună cu alți doi colegi, mai multe brațe cu toate titlurile care apăreau pe tarabele de la Piața Universității. Printre ele, și Oblio.

Conţinutul editorial era extrem de subţirel. Nu existau chestii explicite. De fapt, totul era o varză. Un articol critic la adresa lui Iliescu? Ilustrăm cu un fund de excepţie! Ştire despre Michael Jackson şi o relatare despre turneul naţionalei de fotbal, pe aceeaşi pagină? Care e liantul? Ţâţe! Pe maistrul de la atelier părea să nu-l deranjeze această metodă şuie de paginare nemaivăzută până atunci.

Bonus e acel haiku care se potrivește mai degrabă cu poza cu doamna nud.

Așa au învățat românii educația sexuală. Nu-i de mirare că azi suntem lideri europeni la mame minore. Dar, pot să apreciez măcar această încercare de a vorbi despre sex. Ninel Peia disapproves this.

După primele fisuri făcute de Oblio în zidul prejudecăţilor, au urmat loviturile de baros executate dibaci de maestrul Ion Cristoiu, în al său Evenimentul Zilei - primul ziar care încerca să combine quality-ul bombelor de presă cu bombele sexy ale vremurilor.

Pozele sunt exagerate - de dragul artei, sunt sigur, dar caption-ul lor mustește de sexism. Nu s-au schimbat prea multe nici în 2019.

Dacă Evenimentul Zilei se putea considera o publicaţie decentă, în condiţiile în care mai scăpa, pe ici, colo, câte o poză, Prostituţia se dorea a fi ceva pe bune. Sex fără perdea (ăsta era un clişeu al epocii). Un Oblio ceva mai bine paginat, cu poze sensibil mai clare. Dar doar atât.

O altă revistă de educaţie sexuală a epocii care nu a avut noroc. Aşa se întâmplă când ai hârtie de proastă calitate, poze îndoielnice: nici măcar cerneala roşie nu te mai ajută. Din nou, o revistă care vrea să facă educație sexuală cu românii, doar că nu-mi amintesc o deschidere prea mare a poporului în fața sexului fără perdea.

În schimb, Infractoarea mov a fost un hit colosal. Iniţial, s-a numit banal, Infractoarea, dar pentru că titlul era tipărit cu cerneală mov, clienţii fani ai sexului în print cereau la tarabă: „Daţi-mi o Infractoarea mov”. Şi aşa i-a rămas numele. Probabil e singurul caz din presa post-decembristă în care titlul unei publicaţii e schimbat în acest fel, din mers, la cererea publicului.

Interesant că, deşi pozele şi calitatea articolelor sunt la fel de modeste (revista nu străluceşte cu nimic special, privită acum), publicaţia nu poate fi consultată la Biblioteca Naţională - există în depozit, dar nu şi la raft, cel mai probabil dintr-un soi de pudibonderie care sporeşte, în plus, misterul fantastic care planează asupra succesului formidabil avut de această revistă la mijlocul anilor ‘90.