Screenshot din Mortal Kombat 3 via TempestWay / YouTube

Gamerii din România anilor ‘90 mi-au zis cum erau jocurile care le-au mâncat nopțile

Ești adolescent, e încă mileniul doi, netul e cu rația și la o viteză meschină. Ce faci?

|
10 Februarie 2019, 9:15am

Screenshot din Mortal Kombat 3 via TempestWay / YouTube

Ultima decadă de dinaintea schimbării mileniilor a fost una anarhică în România. Plonjarea noastră în capitalism a importat cam tot ce se putea din lume, cu rele și cu bune. Prin 1995, radiourile ți-au adus „Cotton Eye Joe”, iar mișcarea underground, Prodigy la Sala Palatului. Soros ți-a adus internetul pe care poți acum să-l scuipi acum că e păpușarul lumii. Iar pirații digitali produsul momentului - Windows 95.

Cu toate astea, dacă erai copil, puber sau adolescent, șansele să fi avut computer acasă erau destul de mici. Așa că parterele blocurilor, pe lângă magazine și locatari, au început să găzduiască cluburile de calculatoare. Iar acestea au devenit templele noastre de chiul, bani tocați și prime dependențe.

Documentez ce a însemnat trecutul în IT-ul românesc. După ce ți-am zis despre ascensiunea și declinul revistei LeveL și calculatoarele piratate fără jenă de la străini, a venit rândul oamenilor din generația X și milenialii timpurii ai Y să-ți povestească ce a însemnat pentru ei gamingul de-atunci.

Am contactat oamenii cei mai în temă de la revistele vechi și le-am dat provocarea următoare: „Alegi jocul care ți-a mâncat copilăria sau adolescența. Îmi zici care e, să nu-l fi menționat altcineva. Și, dacă poți, descrii în câteva paragrafe nopțile alea”. Simplu, nu?

Așa m-am ales cu un mozaic de amintiri compus din două FPS-uri, un RPG, un RTS, două TBS-uri, un Fighting și-un Cinematic Platform.

Ovidiu Manciu aka Aidan face muncă de redactor la Nivelul2, urmașa lui LeveL. În anii ‘90, administra un club de PC-uri

Doișpe ani au răbdat fanii, între apariția lui Diablo II și III. Unii zic că-n timpul ăsta calitatea produselor Blizzard a fost luată de crivăț.

„La mine gamingul a fost un fenomen interesant. Am crescut la sat, iar ai mei au avut o sală de jocuri – fără internet, fiindcă nimeni din localitate nu avea așa ceva. Vorbesc acum despre sfârșitul anilor ‘90, când toate jocurile din sfera mea de «gameri» (apropo, nu exista conceptul ăsta atunci) erau piratate și circulau numai pe discuri arse.

Poate vorbește nostalgia din mine, dar niciodată nu am trăit ceva similar de atunci și până acum. — Aidan despre Diablo (1997)

Primul meu PC, o unitate IBM 300, venise cu un folder denumit «JOCURI». Aveam acolo crema cremelor, printre care Doom, Quake, Duke Nukem, Carmageddon, Worms, Mortal Kombat, Blood Omen, Heroes II și Diablo. Cel mai tare s-a lipit de mine cel din urmă, pe care l-am devorat în fiecare oră liberă. Visam Diablo când dormeam, când mâncăm, când eram la școală și când mă băgam în pat.

1549789804361-Carmageddon
Screenshot din Carmageddon via Jan Doedel / YouTube

Diablo părea că nu are finalitate, fiindcă puteai reîncepe campania single cu același erou de câte ori aveai chef, iar asta însemna că acumulai mai multă experiență și găseai loot mai fain. Când mi-au picat Messerschmidt's Reaver și The Grandfather, am crezut că pocnește ceva în măruntaie și mă găsesc ai mei mort în fața calculatorului. Poate vorbește nostalgia din mine, dar niciodată nu am trăit ceva similar de atunci și până acum.”

Andrei Fântână a fost redactor-șef la Game Over, prima revistă autohtonă de jocuri PC cu look vestic. Acum face jocuri și cântă cu Robin and the Backstabbers

1549789032762-gaming-1
Când conceptul de joc MMO abia apărea și la noi, Andrei semna recenzia asta în GO;. Am decupat primele rânduri. Dacă te-a prins, o poți citi în întregime aici

„Jocul care a rămas cu mine din perioada aia, ca o carte de căpătâi, a fost Starsiege: Tribes. Era primul joc multiplayer cu clase, vehicule, război electronic, six degrees of freedom, acțiunea se desfășura atât outdoor, cât și indoor, existau deployables și multe altele.

Pentru mine conta tot procesul de a face rost de jocuri, de a le termina înaintea celorlalți, de a te ascunde (că nu cred că avea niciunul dintre noi mână liberă să se joace toată ziua sau noaptea). Îl simțeam mai antrenant decât o cursă cu mașini de mare viteză. Eram mereu cu dischete goale la mine, băteam drumul din Măgurele până-n Pipera și prin te miri ce cămine pe unde mai aduceau unii chestii noi. Primul contact cu el a fost cel mai puternic. Am intrat în joc, iar pe hartă eram eu... și vreo 40 de jucători. Ca să înțelegi, cred ca maximul pe care îl văzusem vreodată erau opt, sau așa ceva.

Cum am intrat, m-am trezit față în față cu un heavy player, care s-a prins că nu înțeleg nimic. Și mi-a zis «follow me». Toate astea le vedeam atunci în premieră, că până-n acel moment nu era comunicarea în jocuri așa de ubicuă ca acum. Așa că m-am ținut după el. Și am sărit de pe platforma aia, am trecut peste dealurile unde unii se urcau într-un transportor, am intrat într-un tunel și acolo am descoperit o bază enormă, subterană. Am străbătut culoare și camere, iar, într-un final, am ajuns jos de tot, lângă generator. Ghidul meu mi-a zis «guard this». M-am simțit super important și băgat în seamă! Apoi el a plecat.

Până să mă dezmeticesc, au năvălit unii din toate părțile și ne-au împrăștiat pe pereți – atât pe mine, cât și pe generator. — Afantana despre Starsiege: Tribes (1998)

Apoi am fost pilot. Când era bătălia mai in toi, mergeam să-i iau pe colegi. «APC ready to go, waiting for passengers». Și îi vedeai cum se urcau și ziceau pe vocile lor «thanks!». Și nici nu plecam bine, că ne atacau unii în zbor. Nu mai știu exact ce an era, dar parcă eram student. Eram destul de rupt, că băgam la școală doișpe ore, apoi mergeam la redacție.”

Anda Drăgnuță a semnat multe articole în XtremPC, în calitate de redactor jocuri

Nu toți eram fani StarCraft. Copilul ăsta al lui Westwood inspirat din Red Alert n-o fi cel mai bun din serie, dar pe fețele adepților C&C era sursă de cearcăne.

„Zilele astea se întâmplă să recitesc o parte din cărțile din seria Dune. Așa că rostogolitul pe panta amintirilor spre Dune 2000 e normal, mai ales că se întâmpla să fie primul RTS pe care l-am jucat vreodată. Acum îmi dau seama că habar n-aveam ce era aia RTS, mecanici de joc rock-paper-scissors sau cuvântul «strategie» așa, în general.

Știu doar că era un mod inedit de a sta trează toată noaptea într-un birou îmbâcsit de fum de țigară, la serviciul tatălui meu. N-aveam calculator acasă. Pentru majoritatea celor de vârsta mea, «calculator» nu era nici pe departe egal cu «computer» în anul de grație 1998. N-aveam nici internet acasă, așa că sesiunile mele de jucat se întâmplau aproape mereu la sfârșitul săptămânii. Ai mei preferau să mă știe în fața ecranului, nu prin discoteci sau baruri, deși nu erau foarte siguri dacă eu aveam ceva de câștigat intelectual din toată afacerea asta.

Joc după joc, pierdut, câștigat, zi sau noapte, fără să-mi dau seama, am pus una peste alta cărămizile unei pasiuni care continuă și acum. — Drăgnuță despre ce i-a oferit Dune 2000 (1998).

De altfel, câțiva ani mai târziu, taică-meu se înfuria îngrozitor împotriva jocurilor (Jedi Knight: Jedi Academy, mai exact), și era sigur că nu folosesc la nimic. Dacă-i ziceam că el mi-a făcut cunoștință cu «prostiile astea cu care pierzi timpul» nu ajuta la nimic, se înfuria și mai rău.

1549789856127-jedi
Screenshot din Jedi Knight: Jedi Academy via cloudnotnerb / YouTube

Îmi amintesc cel mai bine de Dune 2000, pentru că era enervant și de cele mai multe ori pierdeam fără drept de apel, indiferent de casa cu care jucam. Evident, cu mintea de acum, îmi dau seama de scăpările jocului, de lipsa de echilibru dintre trupe și că aș fi fost poate mai câștigată dacă auzeam întâi de StarCraft sau Command & Conquer. Dar atunci nu conta, era ceva diferit, așa că merita.”

Marius Ghinea a fost un redactor LeveL care a pornit de la testat și scris despre hardware, dar a tras revista-n sus prin recenziile sale ale jocurilor

1549789166297-gaming-2
Ghinea în revistă despre un Civ mai recent. Poți citi textul aici și aici

„Pentru mine, în anii ‘90, au fost atâtea, încât între Civilization, Doom, Hexen, Heretic, Quake, Descent, Tie Fighter, UFO: Enemy Unknown, Thief: The Dark Project, sunt nevoit să aleg numai două – Civilization și Civilization II.

Civ erau greu de jucat în anii ‘90, din cauză că varianta piratată nu avea documentație și trebuia să descoperi de unul singur despre ce este vorba. — Ghinea despre Civilization I și II (1991 și 1996)

Nimic spectaculos la aceste două Civ-uri – jocuri de inteligență, imaginație și răbdare. Strategie la scară globală, urmărind cursul unei întregi istorii, de la începuturile civilizației și până la expedierea unei rachete pline de coloniști către Alpha Centauri.

Greu de jucat în anii ‘90, din cauză că varianta piratată nu avea documentație și trebuia să descoperi de unul singur despre ce este vorba. Adică simbolurile alea de pe monitor, pe lângă care cresc și scad numere, de care depind armatele tale, ogoarele tale, glia, râurile și depozitele de ramuri.

Civilization a fost mult mai interesant decât facultatea. Și, spre surprinderea tuturor, Civilization mi-a dat o pâine de mâncat, pentru că așa am ajuns să am impresia că știu ceva despre jocuri și am început să scriu pe bani despre ele.”

Răzvan T. Coloja e psiholog și fostul redactor-șef adjunct al revistei MyCOMPUTER, actualmente redactor colaborator Linux Magazine Pro și Ubuntu User. Știe sisteme de operare mai bine decât știi tu zilele săptămânii

Un engine 2,5D de Doom cu inventory și magie. Adică tot ce-avea mai bun de oferit 1994 pentru cei obsedați de țintit, într-un singur joc.

„Prima oară când am dat de Heretic a fost pe calculatorul contabilei din biroul unchiului unui prieten bun. De obicei, stăteam și mă holbam tâmp cum se joacă un tip câte un Wolfenstein 3D sau Lotus, pe un PC 386. Într-o zi, a făcut rost nu-știu-de-unde de versiunea shareware a lui Heretic. Și m-a prins. Era un FPS bazat pe engine-ul Doom, cu grafică pe măsură. Jocul ăsta avea de toate: magie, elemente de mitologie, arme puternice, zeci de niveluri și efectiv hoarde de inamici care te asaltau crunt dacă îndrăzneai să-l joci pe cea mai mare dificultate.

La vremea aceea nu știam de cheat-uri, așa că-l jucam pe nivelul de dificultate maxim, fără să trișăm. Îl terminam și reluam. — Coloja despre Heretic (1994)

Versiunea asta a lui Heretic rula în DOS și includea doar primul episod, cu vreo zece niveluri. În Oradea era un ungur care trăia din scris CD-uri piratate și auzisem și eu de el de la cineva. Așa că m-am dus la tip și i-am zis că-mi trebuie Heretic versiunea full. A zis «sure, dar cu ce să umplu restul CD-ului?». I-am zis că nu mă interesează: să bage acolo Descent II și Chasm și tot ce vrea el, numai să am Heretic-ul ăla. Țin minte și acum că am stat vreo trei sau patru nopți să-l joc.

Muzica jocului era fascinantă. Se modifica în funcție de nivel sau situație. Dacă era pe cale să te atace ceva imens și nasol, muzica te atenționa și devenea alertă. Și te crispai instantaneu, pentru că știai că ai cam belit-o. Urma ceva urât și incert, care-ți putea rupe capul cu coloană vertebrală și plămâni cu tot.

1549790925153-Heretic
Screenshot din Heretic via Larzuk06 / YouTube

Prin ‘97-’98 deja eram la facultate, iar tatăl meu îmi dăduse cheile de la biroul lui, ca să-mi petrec nopțile la calculatoarele de-acolo. Biroul avea rețea IPX. Nu TCP ca boierii, ci IPX pe Windows 95. Și cum eram doar trei băieți în an, iar restul fete, noi trei am format o echipă hardcore de gameri. I-am corupt și pe ei doi cu Heretic, și în curând jucam în rețea, unul contra celuilalt. Jucam până pe la 1 dimineața, după care eu mergeam să dorm la o colegă de facultate, pus pe fapte mari. Uneori nu mai mergeam să dorm la ea, că era lupta din Heretic prea strânsă. Zic toate astea ca să înțelegi cam unde îmi situam eu prioritățile la 19 ani.

Acum vreo zece ani, mi-am cumpărat de pe eBay CD-uri originale cu Heretic și Hexen. Alături de Wolfenstein 3D, Spear of Destiny, Dune, Dune II și Death Rally, se numără în topul celor mai mișto jocuri pe care le-am jucat vreodată. Am jucat Heretic în DOS, Windows, Linux, BeOS, Haiku, QNX, Syllable, AtheOS și alte sisteme de operare bizare. L-am jucat pe iOS și Android, pe console de gaming obscure din China (Dingoo A830) și pe PSP. Am făcut niveluri, am compilat codul sursă de prea multe ori în Slackware. Acum am cumpărat un PSP Street E-1004, strict ca să am pe ce juca Heretic. Alte chestii nu mă interesează pe el. Poate Wolfenstein 3D uneori, dar nu mai mult.

La vară fac 40 de ani, dar jur că-mi iau tricou cu Heretic de pe net și-l port cu mândrie pe stradă. Ador jocul ăla și acum.”

Cosmin Aioniță a fost redactor jocuri XtremPC (scurt, chiar redactor-șef). Acum e la Go4games.ro

1549789294681-gaming-3
Cage being thug life. Screenshot de autor via arcadegamefreaks / YouTube.

„Începuturile anilor '90 au marcat și debutul meu ca gamer. Gustul jocurilor video l-am deprins, probabil ca în cazul multor altora de vârsta mea, pe parcursul vizitelor la locurile de muncă ale părinților. Astfel, am luat contactul inițial cu un mediu de divertisment pe care cu greu mi l-aș fi putut imagina înainte. Pur și simplu am fost hipnotizat de jocuri precum Prince of Persia, Wolfenstein 3-D, Xenon 2 sau Zaxxon.

Am fost cucerit total, iar principala doleanță pe care am transmis-o mai apoi părinților a fost legată de un calculator al nostru, pe care să îl am acasă și să-l pot folosi pentru a mă juca aceste titluri fascinante oricând doresc. Salvarea a venit din partea tatălui meu, care, numai el știe cum, a reușit să împrumute de la birou un PC mai vechi, de fabricație românească, un Felix-PC Junior-XT. Era o veritabilă bijuterie, cel puțin în ochii mei. În ciuda unei configurații hardware modeste (procesor Intel 8086, 640 kB memorie RAM, monitor monocrom CGA care semăna cu un hublou de submarin), mi-a permis sa rulez câteva dintre jocurile ce mi-au marcat copilăria.

Cel mai important dintre acestea, fără discuții, a fost primul Prince of Persia. Mergea prost, sacada, dar l-am jucat fără oprire, luni de zile. Răbdarea și fascinația pe care o aveam în legătură cu jocul ăsta mă determinau să-l întorc pe toate fețele, să-i descopăr tonele de secrete, să fac speedrun-uri și să pricep primele noțiuni elementare de game, level design și AI.

Ceva ani mai târziu, tot tatăl meu (care, culmea, nu se joacă, ba chiar nu prea suporta jocurile video) mi-a povestit că a văzut la un vecin un joc «cu bătăi», în care luptătorii arătau fix ca «oamenii din realitate». I-am pasat cutia personală cu dischete galbene, cu însărcinarea de a-mi aduce și mie minunea. Astfel, am luat contactul cu MK. — Aioniță despre seria Mortal Kombat (1992+).

Pot spune că m-a făcut dependent pe termen lung. Suficient încât să-mi cheltui primul salariu de la XtremPC pe un PlayStation 2, ca să pot să joc titlurile seriei nelansate pe PC.

Am ajuns să țin mini-turnee de MK2 între colegii de clasă. Ba chiar le dădeam și teste (să zicem) teoretice. Îi provocam să-mi scrie combinațiile de butoane asociate diferitelor mișcări speciale ale luptătorilor din joc (combo-urile). Cu toate acestea, apogeul relației cu seria asta a fost marcat de apariția lui Mortal Kombat 3.

1549790002832-Mortal-Kombat-2
Screenshot din Mortal Kombat 2 via SoulSnatching / YouTube

Grație unui coleg de clasă cu care mă antrenam zilnic (un sinonim pentru chiulitul de la primele ore), ajunsesem destul de competitiv. Mi-am scris chiar propriile ghiduri, pe care le-am etalat cu mândrie la cele câteva concursuri naționale de MK3 la care am participat.

Atât de mult am tocit jocurile astea încât și acum, trezit din somn cu noaptea-n cap, tot țin minte perfect dispunerea nivelurilor din Prince of Persia, precum și cele mai eficiente combo-uri ale majorității personajelor din MK3. Evident, au mai fost zeci, dacă nu sute de alte jocuri care și-au lăsat amprenta asupra mea într-un fel sau altul ( Duke 3D, Quake, Warcraft și C&C, quest-urile de la LucasArts etc.), însă puține se pot compara cu Prințul Persan sau lupta mortală împotriva lui Shao Kahn.”

Editor: Răzvan Băltărețu

Citește mai multe despre gaming:
Tinerii ăștia români care trăiesc din gaming câștigă mai bine decât tine

Cum e să fii o tipă pasionată de gaming, în România

Am lucrat ca game tester în România și-am înțeles de ce n-o să mă îmbogățesc niciodată din asta