Am stat la țară cu WC în curte, ca să văd cum trăiesc milioane de români

„E plăcut când te trece noaptea. Când e ziuă, zici că te mai duci, n-ai ce face. Da’ noaptea, fată! Și pilit dacă te duci și pui curul pe ăla rece, se întoarce îndărăt imediat”, mă avertizează Petruța, vecina de peste uliță din Hulubești (județul Giurgiu), un sat care stă ascuns între dealuri și păduri, la vreo 30 de kilometri de București.

Cu un gest firesc, femeia își ridică fusta pe genunchi și își trage cu avânt pantalonii, ca să stea prinși pe sub ciorapii de lână. Trăiește de 58 de ani la sat și-ntotdeauna și-a rezolvat nevoile în construcția dedicată din fundul curții. Fie ger, fie înăduşeală, picioarele ei au bătut același drum prin grădină, până la groapa săpată în pământ. Și nu-i singura. Puțini sunt cei din sat, care au reușit să-și mute toaleta în casă. Petruța îi numără pe degete. Da’ și ăștia puțini depind de o fosă septică.

Giurgiu se află în topul județelor cu localități fără canalizare conform INS. Din 51 de comune, doar două au instalații de canalizare publică. În satul Hulubești, infrastructura există, dar se caută o firmă care să opereze propriu-zis canalizarea. Asta s-ar putea întâmpla prin vară, ori cel puțin așa promite viceprimarul comunei Călugăreni, Mihai Popescu.

Nu am reușit să dau de primar, căci secretara de la Primărie nu se putea hotărî dacă-i bolnav ori într-o zonă fără semnal. E același om care, în vară, i-ar fi făcut „curve, pești și lopătari” pe românii din diasporă, apoi a zis că-i victima unui fake news și că dușmanii politici din comună i-au creat un cont fals de Facebook.

Deși comuna e una istorică, victoria lui Mihai Viteazu asupra otomanilor din 1595 n-a adus neapărat și modernizarea ei.

De fapt, în UE, România conduce detașat la numărul de toalete în fundul curții, iar asta o zice chiar Eurostat. Aproape o treime din gospodării au un veceu amenajat în afara locuinței, dar statistica asta atârnă mai greu la sat. Anul trecut, INS spunea că vreo 5,9% din orășeni nu au baie în casă și că asta-i realitatea cruntă pentru 57,5% dintre cei care locuiesc în mediul rural în România.

Apoi, toaleta nu lipsește doar din gospodăriile oamenilor, ci și din școli. Acum un an, Ministrul Educației promitea că va rezolva în trei ani problema celor 2 418 de școli cu grupuri sanitare exterioare din țară. Dar de atunci nu s-a întâmplat decât să se mai schimbe două conduceri la MEN. Oricum „grup sanitar exterior” e doar un eufemism pentru o groapă săpată în pământ, în care mai aterizează din când în când prichindeii de grădiniță ori primară. Uneori se mai și moare din cauza asta.

Statistici care-i fac pe români să ofteze că suntem o nație de înapoiați, care trăiesc în case de chirpici și se ușurează direct în țărână. Dar toaleta din fundul curții nu-i neapărat definiția Evului Mediu. Sigur că autoritățile locale ar trebui să asigure niște standarde de igienă în școli, dar în gospodării ține și de om cum și unde vrea să-și facă nevoile. Cei mai mulți își ridică o hazna din nevoie, pentru că nu-și permit să-și cumpere o fosă septică și să plătească periodic pentru vidanjarea ei.

Pe de altă parte, toaleta din fundul curții e și o chestie de tradiție, care ține de separarea murdarului de spațiul curat al locuinței. L-am moștenit din vremuri în care nu se auziseră de cuvinte pretențioase precum igienă, zicea Vintilă Mihăilescu într-un curs de la Antropologie.

Mulți români nu au putut să renunțe la latrină, dar sunt și cei care nu au vrut. Printre ei se număra și bunică-miu. Dispărea cu orele în hazna, deși avea toaletă amenajată în casă, apă curentă și canalizare. Se retrăgea în lumea sa veche, din care a crescut.

Pentru că-i ușor să te plângi de toate astea, în timp ce citești statistici în confortul din corporație, am zis să încerc și eu viața de la țară. Așa că, săptămâna trecută am ajuns să trăiesc patru zile în casa părintească a unui amic din Hulubești.

Am spart lemne, mi-am încălzit palmele înghețate de sobă și-am înțeles că omul e adaptabil, în scurt timp.

„Ți se taie toate pe frigul ăsta”, mă avertizează Paula, imediat ce intrăm în curtea în care a crescut din Hulubești.

E o casă țărănească cu prispă albă, cămăruță pentru butoaie, magazie de lemne și o latrină ascunsă într-un colț de grădină - obiectul atenției mele. Nu-i nimic mai mult decât o groapă săpată în pământ, peste care stă o construcție improvizată din scânduri, bucăți de pal și o ușă incertă. Haznaua e aproape un simbol al eclectismului rural.

În prima zi, rezist cinci ore cu țuică fiartă și povești, până să simt chemarea latrinei. E deja seară peste sat și îmi târăsc picioarele prin zăpadă. Ușa toaletei e blocată cu o șipcă înfiptă în pământ, ca nu cumva vântul să încline și mai mult construcția veche. Lanterna de la telefon îmi ghidează pașii și mă gândesc că aș putea să stau pe rețelele sociale, cum ăsta-i locul de unde tragi cel mai bun semnal 4G. Fantezia asta nu durează mult. E nevoie de echilibru și concentrare pentru cineva care e obișnuit cu confortul WC-ului modern. Nu mai e timp de scroll pe telefon.

Îmi golesc vezica de parcă sunt în fața unui pluton de execuție. Trag pantalonii și mă întorc la căldura din bucătărie, dar nu înainte de a arunca peste mâini niște apă bocnă din fântână. Pentru că-i important să spui nu hepatitei A.

Oricum, experiența nocturnă mi-a ajuns pentru prima zi petrecută la Hulubești.

Vecina Petruța mi-a spus din prima după-amiază că ar trebui să aleg strategia abținerii în timpul nopții.

Am ajuns să o aplic fără nicio problemă, dar când mă trezesc, mă lovește gerul matinal. Nu-i nimic fun să te expui frigului, înainte să fi băut măcar o gură de ceai.

Reușesc de fiecare dată să trag niște straturi de haine pe mine înainte să plec spre ultima frontieră a grădinii. Dar, dacă în prima dimineață petrecută la țară nu mă încânta deloc ideea, în ultima zi, nici frigul nu mai mușcă așa tare.

Înainte să plec, maică-mea a ținut să mă avertizeze de primul efect al frigului asupra organismului - constipația. A trăit și ea o iarnă cu toaletă în fundul curții, așa că mi-a vorbit din proprie experiență. Oricum, vorbele ei s-au dovedit prevestitoare pentru suferința din următoarele zile.

Mă pregătisem spiritual pentru constipație și constipația nu m-a dezamăgit. Nu știu de ce, dar corpul nu vrea să colaboreze atunci când îți expui extremitățile la temperaturi sub zero. O să te scutesc de prea multe detalii. Cert este însă că odată ce ai trăit aici o viață, astfel de probleme te vor ocoli.

Chiar dacă nu există canalizare, câțiva săteni și-au mutat de ani buni toaleta în locuință. Fiecare dintre norocoși depinde de o fosă septică, dar măcar nu trebuie să treacă prin toate condițiile meteorologice pentru a se ușura. Alții au ales să păstreze acest vas al culturii tradiționale și doar și-au modernizat toaletele din fundul curții.

Am găsit de toate prin vecini, de la toaletă cu termopane, toaletă din tablă ori din scânduri și foste bannere publicitare, nimic nu lipsește din Hulubești.

Cu ideea de latrină mă resemnasem, însă nimeni nu mi-a spus cât durează să se încălzească pereții unei case pe vreme friguroasă. D-asta, prima preocupare a gazdei mele, când intră în casa părintească, este să aprindă flacăra în sobă. Din fericire, țața de vizavi vine în ajutor cu niște jar mototolit între câteva bucăți dintr-un catalog de la Penny.

De fiecare dată când se mai potolește flacăra, în sobă mai sfârșește o ediție veche de la vreun Les Echos ori Liberation, dar nimic nu arde cum au ars ofertele hipermarketului din Germania.

Treaba nu se termină la aprins flacăra. În următoarele zile, căratul și spartul de lemne sunt activități cu însemnătate în program, de care nici nu ai cum să uiți. Și nici nu realizezi câte lemne intră pe foc ca să nu îngheți. Apoi îți amintești de toți bătrânii care mor de frig în propriile case și nu-ți mai plângi de milă.

În copilărie, beam apă cu gust de benzină din fântâna bunicilor, până ce s-au prins și adulții responsabili că benzinăria din apropiere a ajuns și-n pânza freatică. Acum m-am întors la prima iubire - puțul - și am găsit apă necontaminată, dar pentru care trebuie să dai ceva la manivelă. Așa că am dat.

Apa asta s-a dovedit bună și pentru spălat vase la lighean, dar și pentru spălat dinți cu mișcări rapide. La țară, însă, totul durează mai mult. Poate d-aia sunt oamenii mai răbdători.

Iarna nu-i prea multă viață pe ulița satului, așa că, vrei nu vrei, ești condamnat la o viață în gospodărie. Atunci când ai animale în bătătură, nu ai timp nici să respiri. Petruța mulgea bivolița și punea de brânză înainte să mă dezmeticesc de dimineață. Da’ cum nu aveam prea multe lucruri utile de făcut, am ajuns să completez jumătate de revistă cu integrame și să sparg un întreg coș de nuci. Apoi am ajuns inevitabil să învăț întregul repertoriu Taxi de la Radio România Actualități.

Asta pentru că, la 30 de kilometri de București, rețelele de telefonie mobilă par că se pierd printre dealuri și păduri și doar de pe latrină îți mai amintești în treacăt ce înseamnă să ai 4G.

După patru zile de trai la țară, dincolo de constipație, am înțeles că milioane de români trăiesc mai palpitant, dar și mai trist decât mine. Dar autorităților nu le pasă oricum. Eu mă simt totuși mai pregătită să supraviețuiesc următoarei defecțiuni RADET din București.