Internet

De ce postezi știri false

Când postezi chestii pe internet, linia care desparte adevărul verificabil de cel afectiv poate fi incredibil de greu de analizat.

de Emilie Friedlander; translated by Bogdan Odăgescu
06 Mai 2019, 4:00am

Ilustrații de: George Benjamin Douglas

În timpul Summitului G7 din 2017, care a avut loc în Sicilia, un reporter BBC a postat pe Twitter un videoclip ce dezvăluia că președintele Donald Trump nu părea să poarte cască pentru traducere în timpul unui discurs al premierului italian Paolo Gentiloni. Yannick LeJacq, redactor din California, mi-a recunoscut că a fost unul din miile de oameni care au dat mai departe clipul pe social media, postând pe Facebook un link către un site de care nu auzise până atunci. Mesajul implicit, spune Yannick, e că Trump „nici măcar nu se obosea să asculte traducerile discursurilor celorlalți lideri ai lumii”.

Povestea a fost demontată o zi mai târziu, întâi de către Sean Spicer, secretarul de presă al Casei Albe, apoi mai târziu de către Gizmodo, când au ieșit la suprafață imagini cu președintele purtând o cască audio foarte mică în urechea dreaptă. Reporterul BBC a postat o rectificare rapidă pe Twitter, care însă nu a atras multă atenție. La momentul scrierii acestui articol, rectificarea a fost redistribuită de doar 167 de ori, foarte departe de cele 19 mii de share-uri ale originalului (deși alt tweet, care scoate în evidență această discrepanță, a ajuns până la urmă și el viral).

Yannick mi-a spus că și-a dat seama de minciună la scurt timp după ce a postat-o, apoi a încercat să îl avertizeze pe un prieten de pe Facebook care distribuise un articol similar că era, „în fond, fake news”. Omului nu părea să-i pese. „S-a burzuluit și a spus ceva de genul Ei și, cu siguranță că nu i-a ascultat pe alții de o grămadă de ori, care-i problema?

Când postezi chestii pe internet, linia care desparte adevărul empiric de cel afectiv poate fi incredibil de greu de analizat. Nu-i ca și cum n-ai fi în stare să identifici informații false sau exagerate, problema e că ești tot timpul în acțiune. Într-un fel, să postezi o știre e același lucru cu distribuirea unei piese care-ți place, a unei poze cu ultima ta creație culinară sau cu sărbătorirea aniversării unei relații. Fie că îți arăți enuziasmul față de un politician pe care-l admiri sau dai cu ură la un comentariu al unui editorialist afurisit, ce faci e să arăți altora mici sclipiri ale propriei personalități. Uneori, nevoia asta de a te exprima pare să te orbească în fața a ce ai postat cu adevărat.

„Cred că una din ipotezele generale legate de răspândirea fake news pe internet nu e că ai încerca să îi induci în eroare pe alții sau crezi ceva greșit și vrei să distribui asta prietenilor”, spune Andy Guess, lector în politică și relații publice la Princeton University. „Când semnalezi că faci parte dintr-un grup și spui Sunt unul dintre voi, atunci realitatea nu contează.”

Guess este unul din universitarii cărora le-am luat interviu încercând să-mi dau seama de ce răspândesc oamenii dezinformare în spațiul online, dar și ce pot face instituțiile sau platformele pentru a reduce această extindere. Nu sunt singura care face asta. Odată cu victoria lui Trump din 2016 și apariția întrebărilor legate de influența fake news asupra opțiunilor electorale ale oamenilor, organizații media ca The Trust Project, Columbia Journalism Review sau Centrul Tow-Knight din cadrul City University din New York au explorat o serie de tactici pentru prevenirea răspândirii știrilor false, dar rezultatele de până acum nu sunt toate pozitive. Concluziile preliminare n-au fost tot timpul surprinzătoare. Într-un studiu recent care a avut parte de multă vizibilitate, Guess și doi cercetători de la Universitatea New York au urmărit modul în care 3 500 de utilizatori Facebook au răspândit conținut pe platformă și au descoperit că, în perioada alegerilor, persoanele de peste 65 de ani au distribuit, în medie, mai mult fake news ca oricare altă grupă de vârstă. Acest lucru a fost valabil indiferent de afiliere politică, educație sau număr general de postări, iar Guess spune că motivul poate fi nivelul scăzut al educației digitale în cadrul acestui grup.

Per total, totuși, au descoperit că majoritatea celor din eșantionul studiat nu distribuiau fake news, cel puțin dacă definiția ta pentru fake news se suprapune cu valurile de știri verificabil false produse la kilogram de adolescenți din Macedonia sau de fermele rusești de conținut înaintea alegerilor pentru președinția Statelor Unite. Totuși, articole cu titluri ca Obama semnează ordin executiv pentru interzicerea jurământului de credință față de steag în toată țara sau Trump oferă bilete gratuite către Africa și Mexic celor care vor să plece din America au avut parte de sute de mii de interacțiuni pe Facebook în acel an. Știi că oamenii răspândesc dezinformare, însă de ce?

Cercetătorii nu au un răspuns final, iar găsirea unuia ridică o serie de provocări metodologice. În primul rând, cercetătorii nu au acces la cifrele care arată câți din cei care au dat like, au comentat sau au distribuit acele articole chiar le-au citit (Facebook nu publică acest tip de informații). E greu și să evaluezi, într-un experiment, ce credeau sau nu oamenii acum doi ani, chiar și mai greu să-ți dai seama dacă aceste articole false ar fi putut avea un impact destul de mare încât să influențeze rezultatul alegerilor.

Lăsând la o parte întrebările legate de politică, psihologii încearcă să determine care este efectul exact, dacă o fi vreunul, al știrilor false. Într-un studiu de anul trecut, cercetători de la Universitatea Yale au strâns participanți cu ajutorul Amazon Mechanical Turk, o platformă unde poți recruta oameni pentru a executa sarcini online, și le-au arătat o selecție de titluri de știri reale și false. Au descoperit că participanții percepeau titlurile false ca fiind mai corecte dacă le mai văzuseră, chiar și atunci când aveau mențiunea „Știre contestată de un organism de verificare independent”.

Unul din coautorii studiului, Gordon Pennycook, lector în științe comportamentale la University of Regina din Saskatchewan, a cercetat motivele pentru care oamenii cad în plasa știrilor false. Într-o serie de trei studii făcute alături de David F. Rand de la MIT, un alt coautor al studiului Yale, Pennycook a descoperit că, într-un grup de persoane recrutate prin Mechanical Turk, cei cu rezultate mai bune în cadrul unui test de reflecție cognitivă s-au descurcat mai bine la detectarea de articole false decât cei predispuși să se bazeze pe intuiție emoțională. În plus, oamenii mai „analitici” au făcut mai ușor diferența între articolele adevărate și cele false indiferent de convingerile politice personale, lucru care sugerează cu „gândirea leneșă” poate fi un vinovat mai mare decât prejudecățile bazate pe preferințe politice.

Desigur, probabil că suntem oricum înclinați să dăm crezare informațiilor care se aliniează cu modul în care vedem lumea. „Dacă vezi un titlu de articol care are sens pentru tine, n-o să-ți mai bați cu-adevărat capul să-l analizezi pentru că n-ai de ce să te mai gândești la asta”, spune Pennycook. „Pur și simplu o să fii de-acord și-o să treci mai departe.”

Mai mult, cum sugerează și studiul Yale, faptul că ești expus la dezinformare îți poate schimba percepția asupra veridicității acelor informații. „Asta nu înseamnă că oamenii o să creadă orice de fiecare dată când citesc un lucru”, mi-a spus Pennycook la telefon. „Înseamnă doar că informația asta va avea un impact asupra convingerilor tale relative. Și pentru asta ajunge să fii expus o singură dată.”

Asemeni altor cercetători pe care i-am intervievat pentru acest articol, Pennycook avertizează că studiile actuale oferă doar o imagine parțială a motivelor pentru care oameni dau mai departe fake news. Totuși, a pus la cale și câteva studii încă nepublicate care analizează relația dintre a distribui și a crede. Pentru unul din aceste studii, a arătat aceeași serie de titluri la două grupuri diferite, întrebându-i pe cei dintr-un grup dacă le cred și pe ceilalți dacă le-ar distribui. În mod surprinzător, participanții s-au descurcat mai bine în a face diferența dintre adevăr și minciună când li s-a cerut să analizeze acuratețea articolelor decât atunci când li s-a cerut să decidă dacă le-ar da mai departe.

1551202996223-final1_300

„Când te întreb ce crezi, te descurci să determini ce e adevărat și ce-i fals”, zice Pennycook despre acest studiu preliminar. „Când e vorba de a distribui ceva, nu îți iese la fel de bine. Practic, oamenii distribuie în general lucruri care le reconfirmă convingerile politice. Asta e logic, deoarece distribuirea de conținut e un tip de fenomen social. Spui ceva de genul Uite lucrul acesta pe care-s dispus să îl distribui public. Și, din nefericire, dacă ce dai mai departe e adevărat sau fals nu-i tocmai primul lucru la care te gândești.”

Nu-i o surpriză că cele mai de succes știri false sunt acelea care tind să stârnească cel mai mult emoțiile cititorului. Într-un studiu din 2018, cercetători de la MIT au analizat aproximativ 126 de mii de titluri distribuite puternic pe Twitter între 2006 și 2017 și au clasificat conținutul știrilor controversate ca fiind „adevărat” sau „fals” folosind informații oferite de șase site-uri diferite de fact-checking, apoi au generat reprezentări grafice ale modului în care oamenii au distribuit titlurile pentru a găsi tipare de răspândire a informației.

„Am descoperit că știrile controversate care sunt false se răspândesc, în medie, mai repede și ajung la mai mulți oameni ca cele controversate care sunt adevărate”, mi-a scris într-un e-mail Soroush Vosoughi, lector în informatică la Dartmouth College și unul din autorii studiului. Știrile adevărate au nevoie, în medie, de șase ori mai mult timp pentru a ajunge la 1 500 de oameni decât cele false. Iar știrile politice false se răspândesc mai repede ca orice alt tip de fake news, ajungând la 20 de mii de oameni aproape de trei ori mai repede decât apucă cele din alte categorii să ajungă la zece mii de oameni.

Vosoughi și colegii săi cercetători au mai observat ceva: Când au studiat răspunsurile la știri virale postate pe Twitter, au văzut că știrile false sunt mai predispuse să provoace mirare sau dezgust decât cele adevărate. „Nu ne-am uitat în mod direct la ce face o știre să devină virală, însă am văzut că, în medie, cele false sunt mai surprinzătoare și stârnesc mai multă mirare decât cele adevărate”, mi-a explicat. „În plus, știrile false provoacă, în medie, un răspuns emoțional negativ mai puternic.”

Vosoughi nu a dorit să speculeze motivele pentru care atât de mulți oameni distribuie aceste știri false surprinzătoare și enervante, explicând că asta iese din sfera sa de cercetare. Însă, într-un studiu recent al Gallup și Knight Foundation, la care a răspuns un eșantion reprezentativ de 1 440 de persoane, cam 32 la sută din republicanii intervievați și 14 la sută din democrați au recunoscut că au distribuit cel puțin o dată o știre verificabil falsă. Au făcut asta din diferite motive, incluzând faptul că doreau să scoată în evidență că știrea este falsă (84 la sută) sau crezând că informațiile ar putea fi adevărate, chiar dacă au suspectat că ar putea fi și false (34 la sută). În mod îngrijorător, 25 la sută au spus că au distribuit știri care suspectau că ar putea fi false pentru a le ajuta să atingă un public mai larg, iar 21 la sută au spus că au date mai departe pentru a-i „enerva sau supăra pe alții”, treabă care evocă imagini cu troli alt-right anonimi care postează meme-uri xenofobe pentru a irita stângiștii de pe Twitter.

Faptul că americanii sunt în continuare profund divizați în privința definiției fake news complică și mai mult fenomenul. Într-un sondaj din 2018 al Gallup și Knight Foundation pentru care au fost chestionați mai bine de 19 000 de adulți americani, majoritatea participaților au clasificat știrile scrise de „oameni care prezintă în mod conștient informații false ca fiind adevărate” drept „întotdeauna” (48 la sută) sau „uneori” (46 la sută) fake news. Totuși, majoritatea au spus și că „știrile cu informații corecte care prezintă politicieni într-o lumină negativă” sunt și ele fake news într-o anumită măsură, iar patru din zece republicani au clasificat acest tip de informații ca fiind „întotdeauna” fake news, un ecou al înclinației lui Trump de a folosi acest termen-umbrelă pentru orice știre care-l dezavantajează personal. Deși studiul sugerează că simpatizanții conservatorilor distribuie mai mult fake news decât cei ai liberalilor, e greu de stabilit dacă asta e o reflexie a discernământului lor general în privința știrilor sau are de-a face cu încrederea mai mică în mass media tradiționale a conservatorilor, dovedită statistic, ori poate e cu totul altceva. Se poate ca numărul știrilor false cu tentă conservatoare să fi fost pur și simplu mai mare, deși asta s-ar putea datora faptului că cei care publică astfel de materiale au observat că fake news-ul conservator aduce mai multe reacții.

Într-o lume în care natura adevărului însuși pare să fie supusă la din ce în ce mai multe interpretări, să te concentrezi pe știri verificabil false prezentate ca fiind adevărate dezvăluie doar o latură a poveștii. Alice E. Marwick, lector în comunicare la University of North Carolina din Chapel Hill, pune accentul pe faptul că dezinformarea online poate lua o mulțime de forme, de la filmulețe pe YouTube la podcast-uri la meme-uri care proclamă sloganuri sărace în detalii factuale, precum „Imigranții îți invadează țara”. Marwick, care studiază modurile în care grupurile de extremă dreaptă folosesc internetul pentru a pune gaz de focul opiniilor rasiste, xenofobe și antisemite ale publicului american, spune că e important să privești dezinformarea politică în contextul mai larg al discursului partizan în care își are rădăcinile.

Ca exemplu, Marwick aduce în discuție un titlu șocant, răspândit prin 2016: „Poliția descoperă, în congelatoare, trupurile a 19 femei albe cu sloganul Black Lives Matter încrustat în piele”. „E un exemplu evident de fake news rasist”, spune Marwick. „Se folosește de tehnici vechi ale rasismului și naționalismului, nu? Dar dă apă la moară și ideii că Black Lives Matter e o organizație teroristă periculoasă, treabă repetată în neștire de FOX News și un subiect de discuție al conservatorilor la modul general.”

Cu alte cuvinte, distribuirea dezinformării online s-ar putea să fie un simplu efect secundar al dorinței oamenilor de a-și face cunoscute valorile și convingerile deja existente, idei care sunt deja răspândite în sfera media mai largă. Pentru un articol recent din Georgetown Law Technology Review, Marwick a analizat o sută de articole fake news identificate de BuzzFeed ca cele mai intens distribuite pe Facebook în 2016 și 2017, precum și lista Hot 50 din martie 2018 a Snopes.com, un cunoscut site de verificare a informațiilor, pentru a vedea câte din acestea păreau construite cu scopul de a rezona cu „deep stories” conservatoare. „Deep story” (narațiune de profunzime) este un termen dezvoltat de sociologa Arlie Hochschild pentru a descrie narațiunile și presupunerile care susțin diferite ideologii partizane. După ce a identificat câteva din exemplele care păreau cele mai răspândite în media conservatoare (incluzând, de exemplu, convingerea că „liberalii urbani se uită de sus la conservatorii din mediul rural”), a descoperit că mesajele transmise de știrile false cu tentă de dreapta se aliniau „destul de bine” cu aceste narațiuni.



„Știrile false conservatoare există în același spațiu cu mass media partizane clasice”, mi-a spus ea. „Întăresc aceleași idei și aceiași tropi.”

La nivel anecdotic, rezultatele cercetărilor lui Hochschild sugerează că poți fi mai predispus să distribui articole de dezinformare dacă se aliniază cu „adevărurile tale afective”, adică poveștile pe care ți le spui deja despre lume, cu „dușmanii” și „grupurile exterioare” pe care le percepi și despre care aceste articole vorbesc. Și deși există puține dovezi solide până acum care să sugereze că fake news te pot face să-ți reevaluezi complet convingerile politice, Guess, profesorul de științe politice de la Princeton, spune că unul din lucrurile pe care le explorează momentan în cercetare e ipoteza că fake news îți pot alimenta resentimentele preexistente. „Cred că oamenii simt o conexiune între dezinformarea din mediul online și polarizarea societății, în special în cazul componentei afective sau emotive a polarizării, în care pur și simplu îți displace un grup exterior sau un partid politic”, spune Guess.

Până la urmă, pe lângă faptul că postezi articole pentru a le arăta altora cine ești, faci asta și pentru a arăta cine nu ești. Și cum multe articole false cu substrat politic par scrise pentru a profita de furia ta față de un grup exterior, e ușor să-ți imaginezi cum acest tip de fake news poate alimenta un climat în care dialogul cu opoziția poate părea imposibil. În primul rând, mai ales dacă te iei după articolele care te înfurie cel mai tare, ideile celorlalți par efectiv să te amenințe cu finalul umanității și al decenței așa cum le cunoști. În al doilea rând, „ceilalți” din aceste articole par să funcționeze pe baza unui set complet diferit de adevăruri.

Datorită îngrijorărilor legate de dezinformarea politică care a atins apogeul după alegerile prezidențiale din 2016, și alte grupuri, nu numai cele dedicate fact-checking-ului, au explorat strategii pentru a încetini răspândirea fenomenului. Unele din acestea sunt, așa cum le numește Guess, soluții venite din „zona de cerere”, punând accent pe nevoia de alfabetizare digitală la scară largă astfel ca utilizatorii să poată identifica articolele suspecte înainte de a decide să le distribuie. Franța a început deja să implementeze cursuri de alfabetizare digitală la nivel de liceu, iar Uniunea Europeană, Marea Britanie și câteva state americane au în vedere modalități similare de intervenție la nivel de școală, alături de organizații non-profit din Statele Unite ca News Literacy Project.

Universitarii pe care i-am intervievat pentru acest articol au pus accentul pe nevoia urgentă a Statelor Unite de a avea soluții și pe partea de „ofertă”, nu doar de cerere, iar multe din aceste soluții depind de rețelele sociale care au permis răspândirea știrilor false. Facebook, de exemplu, a derulat o serie de inițiative împotriva dezinformării începând cu 2016, incluzând blocarea veniturilor din reclame pentru site-urile care publică în mod repetat știri false, precum și colaborarea cu organizații independente de fact-checking care identifică articolele cu probleme și le penalizează pentru a apărea mai puțin în newsfeed. Deși colaborările cu fack-checkers au fost uneori cu probleme (Snopes s-a retras din proiect la începutul lui februarie), eforturile platformei au dat și ceva roade. Într-un studiu recent, cercetători de la Universitatea New York și de la Stanford au dezvăluit că numărul de like-uri, distribuiri și comentarii la știri false a scăzut cu peste 50 de procente pe platformă între ultimele alegeri prezidențiale și iulie 2018, deșii autorii au menționat și faptul că fake news strâng în continuare o medie de 70 de milioane de interacțiuni pe lună.

Guess, însă, nu crede că problema dezinformării pe internet o să dispară prea curând. Chiar dacă platformele elimină știrile care conțin informații false, cel mai probabil vor apărea noi forme pe măsură ce tehnologia avansează. Conform lui Guess, „întotdeauna o să existe un grup de oameni cu mai puțină experiență decât ceilalți în a folosi o doză sănătoasă de scepticism față de ce citesc online”. Asta înseamnă că platformele care vor să combată problema vor trebui să fie perseverente în încercarea de a găsi soluții, altfel cetățeanul de rând va ajunge să se simtă atât de bombardat cu informații contradictorii și atât de confuz în a-și alege sursele de încredere încât va ajunge să ignore complet sistemul politic.

„Cred că acesta e pericolul mai mare”, spune Guess. „Nu faptul că ajungi, ca individ, să fii indus în eroare în raport cu fundamentul real al unei propuneri de lege anume sau că vei crede că s-a întâmplat ceva ce n-a avut loc. E mai degrabă efectul cumulativ al gălăgiei online pe care nu o poți gestiona și simți că răspunsul rațional e să nu-ți mai pese”.

E greu, momentan, să stai oricât pe internet fără să observi modurile în care contribuim, cu toții, la zarva asta. Când distribui un titlu cu probleme factuale doar pentru că „simți că așa trebuie”, cum descrie LeJacq situația, nu e clar nici măcar dacă adevărul contează măcar un pic când se confruntă cu dorința de a te exprima. Desigur, asemeni lui LeJacq, ai putea să faci un efort bine intenționat și să verifici lucrurile pe care le postezi și să îți asumi când faci o greșeală. Totuși, și dacă faci asta, n-ai de unde ști câți oameni te vor asculta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Tagged:
Facebook
προπαγάνδα
Social Media
alegeri
manipulare
informatie
ignoranta
stiri false