Cinci lucruri faine pe care le-au făcut românii pentru maghiari, despre care nu te învață la școală

Dacă n-ai învățat la orele de istorie chestiile astea pentru că ți se păreau plictisitoare, să știi că e cool să ai la tine argumente care să le demonstreze extremiștilor că ura asta interetnică a fost creată artificial și încurajată absurd chiar și în 2017.

De exemplu, naționaliștii maghiari din categoria celor care votează cu Jobbik și care simpatizează cu Mișcarea celor 64 de Comitate sunt mari fani ai unui simbol purtat falnic și falic de honved (soldat în armata maghiară). Acest simbol bărbătesc este pana de cocoș de la pălăria lor. Care îi reprezintă destul de bine, dacă te gândești că oamenii ăștia au ceva similitudini cu cocoșul: inteligență puțină, vitejie și sar rapid la bătaie, după cum o arată chiar rapoartele Poliției maghiare.

O teorie preferată a naționaliștilor de tipul ăsta este legată de misiunea civilizatoare a națiunii maghiare în Bazinul Carpatic, soră mai mică cu teoria superiorității de rasă a naziștilor pe care fasciștii maghiari îi admiră fără rezerve. După ei, atunci când au ajuns triburile maghiare în Pannonia și în teritoriile învecinate, existau doar teritorii pustii sau locuite de popoare inferioare, precum slavii sau românii. Oamenii ăștia cred că venirea maghiarilor în regiune a fost o adevărată binecuvântare pentru barbarii care locuiau acolo, care au beneficiat de misiunea civilizatoare a membrilor triburilor maghiare conduse de Arpad. Însă lucrurile nu stau chiar așa.

Dacă maghiarii au făcut multe lucruri faine pentru români, trebuie să spun că și românii au influențat în bine istoria maghiarilor. Am făcut o listă cu cinci lucruri faine făcute de români pentru maghiari și pe care nici ei nu le învață în cărțile de istorie.

Numele său este Iancu de Hunedoara. Sau Ioan de Hunedoara, după cum reiese din documentele redactate în limba latină de cancelaria sa. Maghiarii îi spun Hunyadi Janos. Unii recunosc că era român, în timp ce pentru naționaliștii cu pană de cocoș la pălărie, Iancu de Hunedoara ar fi fost sută la sută maghiar. Realitatea este că documentele medievale arată clar originea românească a marelui comandant de oști. Pe bunicul său îl chema Șerb sau Șerban, iar numele arată că provenea dintr-o familie țărănească redusă la starea de iobăgie, din care a fost eliberat, probabil, datorită unor merite militare. Spun probabil pentru că nu știu să fi scris vreo carte de valoarea celor semnate de Dan Voiculescu și George Copos, spre a fi eliberați din pârnaie.

Fiul lui Șerban, Voicu (maghiarii îi scriu numele Vajk), a devenit un mic cneaz, adică un soi de primar al unui sat românesc. A fost înnobilat, de asemenea, pentru merite militare și și-a educat fiii astfel încât să devină oșteni. Voicu, împreună cu frații săi, Mogoș și Radu au luptat în armata lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

În 1407 s-a născut Iancu. În 1409, Sigismund de Luxemburg i-a dat lui Voicu castelul de la Hunedoara, împreună cu domeniul aferent, adică vreo 35 de sate, niște mine de sare și de metale prețioase, care au făcut din familia asta una dintre cele mai bogate din Regatul Ungariei. Iancu de Hunedoara a fost trimis să învețe cum să devină un magnat la o serie de mari familii aristocratice maghiare, iar în 1430 s-a înrolat în oastea lui Sigismund de Luxemburg. A luptat pentru el în Italia, în Elveția și în Cehia. După moartea lui, Iancu a intrat în slujba lui Albert de Austria care devenise Rege al Ungariei. Și l-a numit ban de Severin în 1437.

După ce a murit și Albert de Austria, Iancu de Hunedoara a susținut aducerea pe tronul Ungariei a Regelui Vladislav Jagiello al Poloniei. Drept răsplată, acesta l-a numit pe Iancu de Hunedoara comite al Timișoarei și voievod al Transilvaniei. În cele din urmă, Iancu de Hunedoara a ajuns și guvernator al Ungariei, după ce Regele a fost ucis de turci la Varna.

Ungaria părea că nu mai poate rezista în fața Imperiului Otoman. Însă tot Iancu de Hunedoara a reorganizat armata și i-a înfrânt din nou pe turci. Chiar de mai multe ori. Ultima lui bătălie importantă a fost cea de la Belgrad, când l-a învins pe însuși Mahomed, cuceritorul Constantinopolului. Surpriza a fost atât de mare încât, în cinstea victoriei de la Belgrad obținute de românul care devenise guvernator al Ungariei, de atunci încolo sunt trase clopotele la miezul zilei în toate bisericile catolice din lume. Era ca și cum armata Republicii Moldova ar înfrânge categoric armata SUA. Sau ca și cum, la fotbal, Dinamo București ar câștiga cu Real Madrid. Iancu de Hunedoara a mai rămas în istorie și pentru că a condus ultima cruciadă, care s-a soldat cu un eșec.

Nobilii maghiari i-au fost atât de recunoscători lui Iancu de Hunedoara încât, la scurtă vreme după moartea lui, l-au instigat pe Regele Ladislau Postumul să îl ucidă pe fiul cel mare al lui Iancu, însă l-au lăsat în viață pe cel mic dintre fiii lui Iancu, despre care credeau că este prostul familiei. Un oarecare Matia Corvin, născut la Cluj, în 1443. La doar 18 ani, Matia Corvin a fost ales Rege al Ungariei, după ce Ladislau Postumul murise în condiții suspecte la Praga. Istoricii cred că Matia Corvin a fost cel mai mare Rege al Ungariei.

Istoria românească îl pomenește mai mult pentru că s-a ales cu niște săgeți înfipte în fund în bătălia de la Baia, dusă împotriva lui Ștefan cel Mare. Mai departe însă românii nu prea mai spun că Ștefan cel Mare a devenit vasalul Regelui Matia Corvin. La fel cum maghiarii trec cu grație peste faptul că Matia Corvin era român, deși chiar el o spunea cu mândrie.

Din perioada în care a domnit el, regalitatea maghiară a renunțat la o prevedere protocolară care impunea doamnelor din nobilime să se ridice în picioare atunci când intra Regele într-o încăpere.
Tot de la el există, astăzi, o fântână arteziană unică în lume, la Vișegrad, unde curge vin, nu apă. Iar un al treilea lucru istoric, de la Matia Corvin, este Biblioteca Corviniană. Era cea mai mare bibliotecă din lume după cea a Papei. Volumele erau legate cu metale prețioase așa că fiecare dintre ele valora o mică avere. Tocmai d-aia turcii au jefuit-o când Ungaria a devenit pașalâc.

Puținele exemplare care au supraviețuit din biblioteca lui Matia Corvin sunt vândute cu prețuri imense la licitațiile organizate în întreaga lume.

În 1541, Ungaria Centrală a fost transformată în pașalâc turcesc, după dezastrul de la Mohacs.

Transilvania, condusă de Ioan Zapolya, cel care l-a torturat și ucis pe Gheorghe Doja, a devenit autonomă, sub suzeranitate otomană. Fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund, s-a născut catolic, apoi a devenit lutheran, apoi calvinist și, în cele din urmă, unitarian. Pentru că pasiunea lui era traseismul religios, Biserica Catolică a ieșit foarte slăbită din treaba asta. A fost la un pas de dispariție în Transilvania, unde sașii au devenit lutherani, iar maghiarii mai ales calvini și unitarieni. Secuii au rămas catolici, dar supuși presiunii cultelor protestante. Cel care a salvat Biserica Catolică din Ungaria a fost un român, umanistul Nicolaus Olahus.

El a creat, printre altele, în 1561, la Trnava (Nagyszombat) prima universitate din Ungaria. Un an mai târziu, a fost ales arhiepiscop și mitropolit romano-catolic de Strigoniu (Esztergom), apoi a devenit cardinal al Bisericii Catolice. A fost apoi regent și guvernator al Ungariei. Ca un amănunt, prin tată, Nicolaus Olahus era înrudit cu Vlad Țepeș, iar prin mamă - cu Iancu de Hunedoara. În calitate de conducător al Bisericii Catolice din Ungaria, în vremurile tulburi de după Mohacs, Nicolaus Olahus a avut cel mai mare merit în salvarea acestui cult religios.

Puțini români știu că, de fapt, Primul Război Mondial nu s-a încheiat pentru România în 1918, ci în 1919. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, la Budapesta a avut loc o revoluție comunistă, condusă de Bela Kun, care a instaurat o Republică Sovietică Maghiară. Omul nu voia să recunoască nici formarea Cehoslovaciei, nici Unirea Transilvaniei cu România. Așa că, în primăvara lui 1919, sprijinit de Rusia Sovietică condusă atunci de Lenin, Ungaria sovietică a atacat Cehoslovacia și România. Armata Regală Română a luat lucrurile într-atât de serios, încât nu doar că a respins atacul comuniștilor maghiari, ci a ocupat și Budapesta, în august 1919, și a distrus republica lui Bela Kun, care planificase unirea Ungariei cu Rusia Sovietică.

După victorie, politicienii români au fost inspirați ca de obicei și l-au adus la conducerea Ungariei pe un anumit amiral Miklos Horthy. La început, Horthy a încercat să unească Ungaria și România și să formeze un stat dualist, după modelul Austro-Ungariei. Drept urmare, a oferit coroana maghiară Regelui Ferdinand I al României, însă acesta a refuzat. Miklos Horthy a devenit apoi regent al unui regat maghiar fără rege, iar în 1940 a reușit să ocupe Transilvania de Nord, care a fost înapoiată României în 1945. Pentru toate astea merită felicitat Ionel Brătianu, care conducea Guvernul României în 1919.

În mod curios, maghiarii mai au și alte sărbători importante, pe lângă festivalul rock Sziget din Budapesta și pe lângă Balul Strugurilor, cea mai mare beție organizată în această regiune a Europei. Printre sărbătorile astea se numără și Crăciunul. În ungurește se numește Karacsony, iar cuvântul a fost împrumutat din limba română.

De fapt, maghiarii au împrumutat de la români o mulțime de obiceiuri, la fel cum și românii au împrumutat multe tradiții de la maghiari. Acest lucru este până la urmă normal pentru că vorbim de două popoare care au conviețuit pe același teritoriu, au băut același vin și aceeași pălincă, au făcut schimb de rețete pentru prepararea slăninii de porc și a brânzei de oaie, au generat un număr impresionant de căsătorii mixte și care au aflat doar de vreo două sute de ani că s-au urât dintotdeauna, pentru că așa le-au spus politicienii momentului.