Toate felurile în care părinții din România te distrau la mare în comunism și după

Tot ce-mi amintesc eu din vacanțele mele cu părinții la mare este că erau interminabile și pe bază de colac, forme pentru nisip, somn de după amiază și trei mese pe zi, pe bază de cartelă. Nu că astăzi existența unui copil la mare ar fi mult prea animată, deși s-au schimbat toate. Acum, ăla micu' e uns cu cinci loțiuni de plajă, are propria lui sacoșă de plajă plină cu jucării, pistoale cu apă și tot felul de plăci de înot.

Și da, spre deosebire de tine și colacul tău amărât pentru apă, copiii tăi se distrează mai bine. Poți să îi plimbi cu banana, cu jet ski-ul, cu placa de paddleboarding și ce s-o mai fi inventat în materie de sporturi nautice as we speak. Și o mare diferență între tine și copiii de azi este că ultimii nu se mai culcă odată cu găinile, ca-n '80. Azi îi vezi la terase, agățați de fustele mamelor petrecărețe, pe la beach baruri, unde rezistă până la ore mici, și chiar la Stuf, în Vama Veche.

Dar nu e cazul să-ți zic eu pe unde își fac veacul azi familiile cu copii, le vezi și tu. Cert este că nu mai fac aproape nimic din ce te amuza pe tine când erai mic, atunci când distracția se limita la lucrurile pomenite mai jos.

În jurul Revoluției și destui ani după momentul ăsta, teatrele de vară erau the shit la marea noastră. Se stătea la coadă pentru bilete (cozile erau oricum o obișnuință pe atunci), se puneau cele mai bune țoale, se trăgea copilul de mână și se lua loc pe niște bănci sau scaune despre care eu n-am deloc amintiri bune. Și nici despre spectacolele astea care-i făceau pe adulți să cadă-n freză.

Pentru mine, să stau alea două ore ca să ascult glumițe și șlagăre era cel mai mare chin. Dar na, ai noștri mă luau și pe mine, și pe frate-miu, că intram moca și oricum n-aveau cu cine să ne lase la hotel. Îmi amintesc că primul meu spectacol la un teatru din ăsta de vară a fost la Eforie Sud.

Ce se-ntâmpla acolo? Un fel de șaorma cu de toate: voci de genul Silvia Dumitrescu, Mădălina Manole, Mirabela Dauer se amestecau cu Stela Popescu și Arșinel și, un pic mai târziu, cu mega fenomenul Doru Octavian Dumitru. Apăruse după Revoluție, avea imaginea aia de prostănac îmbrăcat cu haine de clovn și șapcă așezată într-o parte, îl știi. Am auzit că acum trăiește în Canada, dar nu ne-a văduvit, oricum, de glumele lui, că profesează și online.

Apoi a venit Vacanța Mare, care își făcea veacul, la debut, pe la Costinești. Mergeam acolo în tabere cu colegii de liceu și am stat, într-o seară, la o coadă criminală, să-i vedem tot la teatrul de vară. Și da, atunci am râs.

Probabil că ești familiarizat cu nunțile alea mai modeste, cu o orchestră ruptă parcă din trecut, de la instrumentele de pe timpul lui tataie, la stația de amplificare și la microfonia de rigoare. Cam așa îmi amintesc eu că erau serile alea în care mergeam cu ai mei să mâncăm la un restaurant cu formație. Nu cântau chiar consacrații, gen Anca Țurcașiu sau Adrian Enache (care sunt, cu siguranță, și acum rezidenți pe la vreun hotel de la mare), ci vreo solistă cunoscută local și trupa ei de „acompaniament artistic".

Se cânta toată seara, se ieșea la dans pe ringul din mijlocul restaurantului, se lăsa cu paranghelie comunistă, ce mai. Cântecele erau tot dinaintea erei noastre. Ca să-ți dai seama, pe vremea aia, vreo piesă de-a lui Eros Ramazzotti era noutate. Altfel, auzeai tot ce știi tu că ascultau mai prost ai tăi, în tinerețe: Sandra, Modern Talking, Al Bano și Romina Power, O sole mio și tot ce puteau și cântăreții de salon să pronunțe într-o limbă străină.

Singura chestie distractivă pentru mine, într-o seară ca asta, era că ai mei nu erau atenți când le beam din paharul cu vin. Bine, dacă ai proasta inspirație să te mai cazezi și azi pe la un hotel din ăsta comunist din Mamaia, o să ai parte de nostalgii. Mai au încă seri cu formație.

La tiribombe sau la bâlci erau versiunile comuniste pentru denumirea actuală de parc de distracții. Astea începuseră să apară, modest, după Revoluție, în cam toate stațiunile, iar eu îmi amintesc de unul din Neptun. Sau Jupiter sau pe-acolo. Avea cam tot ce găseai într-un bâlci dintr-un oraș de provincie și cu asta ne ademeneau ai noștri să ne dezlipim de plajă și mare. „Dacă mergi acasă, te dau în tiribombe!"

Îmi amintesc de un carusel, de leagăne cu lanțuri, de ceșcuțe care se învârteau cât ținea o melodie și chiar și de primul meu roller coaster. Nu mai văzusem așa ceva până atunci la noi și m-am ținut de capul lui taică-miu să se dea cu mine. Asta ca să am cui să-i țip în ureche timp ce câteva minute cât ne-a amețit trenulețul ăla pe șine. Și să mă-nvăț minte să mai testez chestii pe care nu le cunosc.

Concediile cu ai mei erau, pe la sfârșit de ani '80, unele interminabile și trebuia să ne omorâm timpul cu ceva și între spectacolele de la teatrele de vară. Pe atunci nu mergeai din terasă în terasă, ca azi, și nu o ardeai chill pe la beach baruri, că nu existau. Chiar și „programul artistic" de la restaurantul hotelului se termina repede, înainte de ora mea de culcare, așa că ai mei prelungeau cu distracția tradițională a românului.

Tablele și jocul de cărți, pe balconul camerei de hotel. De obicei, mergeam cu neamurile și asta însemna unchi, mătuși și verișori cu care să ne omorâm plictiseala de seară. Adulții consumau bere românească sau ceva tărie făcută în casă și adusă cu ei la mare, fumau Snagov sau BT, iar copiii se băteau pe sticlele alea de Pepsi care se dădeau pe sub mână, la o fabrică de lângă București.

Ieșea o distracție semi-liniștită, în lipsă de muzică sau de vreun televizor care să facă ceva zgomot de fond. Sau poate că aveam televizor în cameră, dar se terminase programul.

Tot ce se petrecea, pe vremuri, pe plajele de la noi era pentru mine prilej de distracție. În preajma Revoluție au început să apară tot felul de vânzători ambulanți, care-și promovau marfa cu niște refrene intrate în folclor. Era tipul care făcea poză color întregii familiei, bonus maimuța din dotare, și care-și anunța prezența cu strigătura „colorata, mâine-i gata!". Și chiar era gata mâine, căci eu și ai mei am testat dacă fotograful de plajă se ține de cuvânt, când ne-am pozat cu maimuța.

Mai era și tipul care te hrănea sănătos la plajă, jucând la coarda sensibilă a părinților: „Nu da banii pe prostii, ia banane la copii!". Un succes mai mare avea, însă, omul care vindea „porumbelul". Era o chestie mai neaoșă și de sezon, în care aveai mai multă încredere. Cine știe dacă bananele nu sunt verzi și trebuie să le ții să se coacă, pe televizor. Asta dacă, repet, aveai așa ceva în cameră.

Am tot vorbit de diferențe și de cât de nasol era pe-atunci și cât de bine e acum. Sau invers, că sunt mulți oameni de tipul „înainte era mai bine". Însă ceva nu s-a schimbat deloc de 30 și mai bine de ani. Adulții nu înțeleg nici acum că odraslele lor chiar nu se distrează uitându-se la ei cum își retrăiesc tinerețile pe la nu știu ce bodegă penală de pe plajă. Și că nu le place deloc să danseze la Stuf, în Vama Veche. Ar prefera să fie acasă și să se joace pe calculator, așa cum și noi am fi vrut să-l vedem pe Van Damme la video decât s-o ascultăm pe o tanti cântând Felicita.