Oameni care au supraviețuit bombei atomice mi-au spus cum e să treci prin așa ceva
Știri

Oameni care au supraviețuit bombei atomice mi-au spus cum e să treci prin așa ceva

Duminică s-au împlinit 72 de ani de când Hiroshima a fost spulberat de o bombă atomică.
09 August 2017, 4:00am

În dimineaţa zilei de 6 august 1945, un avion de bombardament Boeing B-29 Superfortress numit „Enola Gay" a decolat de pe insula Tinian, cu destinaţia Hiroshima. Primind aprobarea, avionul a lansat o bombă conţinând 64 de kilograme de uraniu-235, botezată „Little Boy". La ora 08:15, la 600 de metri deasupra centrului oraşului japonez Hiroshima, „Little Boy" a explodat cu forţa a 16 kilotone de TNT, distrugând totul pe o rază de doi kilometri de hipocentru. Cel puţin 70 000 de locuitori ai oraşului japonez au fost ucişi pe loc. Până la sfârşitul anului, aproximativ 140 000 de oameni au murit în urma iradierii şi a rănilor provocate de explozie.

Astăzi, supravieţuitorii exploziei bombei atomice sunt numiţi hibakusha în Japonia_._ În fiecare an, pe 6 august, se comemorează atacul printr-o ceremonie în Parcul Păcii din Hiroshima. La ora 08:15 are loc un moment de reculegre în memoria victimelor şi în cinstea supravieţuitorilor. La ceremonia din 2017, primarul Hiroshimei a subliniat importanţa conservării amintirilor hibakusha, a căror medie de vârstă depăşeşte acum 81 de ani.

Am luat parte la ceremonia de duminică şi am stat de vorbă cu trei dintre supravieţuitori. Acestea sunt amintirile lor despre ce s-a întâmplat pe 6 august 1945, povestite cu ajutorul unui translator.

Hiroko Watanabe, 83 de ani

Hiroko avea 13 ani când a explodat bomba atomică peste Hiroshima. La vremea aceea, era printre elevii detaşaţi să ajute la demolarea clădirilor distruse de bombardamente lângă Tsurumi-cho, la 1,5 km de hipocentrul exploziei. Roşeşte când îi fac poză şi-mi spune ceva în japoneză. Translatorul ei râde şi-mi zice: „Spune că e frumoasă la faţă, dar nu iese bine în poze, şi că arată mai bine în kimono."

În dimineaţa zilei de 6 august, am plecat de acasă la 07:30 să particip la acţiunea de demolare. La un moment dat, m-am uitat în sus şi am văzut un avion. Am remarcat că nu avea steagul Japoniei. Apoi am văzut ceva căzând din avion. Apoi, deodată, am văzut o lumină puternică şi am leşinat. Nu ştiu cât timp am zăcut inconştientă. Când am deschis ochii, era beznă şi multă lume fugea. Eram încă la pământ şi mi-am dat seama că eram căzută peste cineva. Nu ştiu dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie.

Nu mai era în viaţă.

Am luat-o la fugă. Eram aproape goală, hainele şi pielea îmi erau arse aproape complet, iar hainele, ce mai rămăsese din ele, îmi erau rupte. Până şi lenjeria intimă mi-era ruptă, dar am alergat în direcţia în care credeam că se află casa mea. La un moment dat, am ajuns la podul Tsurumi, unde am văzut o mulţime de oameni lângă râu. Am văzut cum unul dintre răniţi a intrat în apă. Am strigat: „Vino înapoi! Înapoi! O să te îneci! E flux!". Am strigat din toţi rărunchii, dar nu m-a ascultat nimeni. Unul după altul, au intrat în apă şi n-au mai ieşit niciodată.

Citește și Cum să supraviețuiești în prima oră a unui atac nuclear

Am trecut râul şi mi-am văzut o colegă de clasă. Plângea după mama ei şi nu se putea mişca. În drum spre casă, mulţi oameni m-au strigat pe nume. „Hiroko! Hiroko!". M-am gândit că nu eram foarte rănită la faţă, dar nu-i recunoşteam pe cei care mă strigau, fiindcă părul le arsese şi aveau feţele umflate de la explozie. De ce nu eram rănită la faţă? M-am gândit că poate era fiindcă îmi acoperisem faţa cu mâna stângă când m-am uitat în sus şi am văzut explozia bombei atomice. Nici nu-i de mirare că aveam arsuri foarte grave la mâna stângă!

Când am ajuns acasă, casa mea se prăbuşise. „Mami! Tati!", am strigat cât de tare am putut. A apărut tata din spatele casei dărâmate. Apoi am văzut-o pe mama, care avea cioburi de sticlă şi de farfurii înfipte în mâna dreaptă. Mai avea şi o gaură mică în piept, din care curgea foarte mult sânge. Tata avea şi el o gaură mai mare în spate, dar s-a ocupat de mama întâi.



Mai târziu, armata a început să distribuie provizii, iar părinţii mei i-au implorat pe soldaţi să le dea medicamente pentru fetele lor. Li s-a răspuns că aveau voie să distribuie medicamente numai acelor pacienţi cu şanse de supravieţuire. M-am gândit că aveam să mor curând. Cineva l-a întrebat pe tata dacă eram băiat şi atunci mi-am dat seama că nu mai aveam păr. Tata mi-a înfăşurat capul într-un prosop şi m-a aşezat pe pat. Nu mă puteam mişca deloc. Azi trăiesc şi sunt sănătoasă şi recunoscătoare tatălui meu, care a avut grijă de mine. N-aş fi supravieţuit fără ajutorul lui.

Kazuhiko Futagawa, 71 de ani

Kazuhiko s-a născut la opt luni după explozia bombei atomice de la Hiroshima. Foarte probabil, a fost expus la niveluri mari de radiaţii în timp ce mama lui, însărcinată cu el, îşi căuta soţul şi fiica printre dărâmături. Acum e membru al reţelei Hibakusha In-Utero. Kazuhiko mă priveşte cu căldură şi demnitate când acceptă să stăm de vorbă. Îmi strânge mâna ferm şi ne aşezăm.

M-am născut pe 1 aprilie 1946, la opt luni după bomba atomică, deci sunt printre cei mai tineri hibakusha. Tatăl meu şi sora mea mai mare au murit, dar mama nu mi-a vorbit niciodată despre bombă, aşadar povestea mea se bazează pe ce-am auzit de la mătuşi, veri şi alte rude. Casa familiei mele se afla la aproximativ 8,8 km de hipocentrul exploziei, dar suflul acesteia tot a smuls uşa şi a spart toate geamurile.

Kazuhiko arată tot ce i-a rămas de la sora lui; o bluză de la uniforma şcolară cu care nu era îmbrăcată când a explodat bomba atomică.

Înainte de bombardament, tata lucra la poştă, care se afla la 300 de metri de hipocentru. Probabil abia începuse programul de lucru când a explodat bomba. Suflul exploziei şi căldura degajată l-ar fi ucis pe loc. Avea doar 47 de ani. Şi sora mea mai mare a fost ucisă, avea doar 13 ani. Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, multe oraşe japoneze erau ţinta bombardamentelor, iar în Hiroshima, elevii mai mari erau mobilizaţi la acţiuni de demolare a clădirilor afectate. Asta făcea sora mea când a murit. Lucra la aproximativ 600 de metri de hipocentru. Aproximativ 8 400 de elevi lucrau la demolări în oraş şi aproape 6 300 au murit. Sora mea se afla printre cei ucişi.

Centrul oraşului a fost distrus complet de bomba atomică, izbucniseră incendii în tot oraşul şi nimeni nu se putea apropia. Abia a doua zi a putut mama să ajungă în zona unde lucrau tatăl şi sora mea. A umblat de-a lungul râului şi prin oraş zi de zi, căutându-i. Dar n-au fost găsiţi niciodată. Mama avea 32 de ani şi era însărcinată în două luni cu mine.

Keiko Ogura, 80 de ani

Keiko, foto via HIP

Keiko avea opt ani şi era elevă la şcoala primară. Se afla pe drum, în apropierea casei sale din Ushita, la 2,4 km de hipocentrul exploziei. Acum e directoarea organizaţiei Translatori pentru Pace din Hiroshima. O femeie prietenoasă şi foarte elocventă, Keiko nu are nevoie de translator pentru interviu.

În ziua bombardamentului, tata mi-a zis: „Keiko, azi n-ar trebui să mergi la şcoală, poate se întâmplă ceva." A avut un fel de premoniţie. Când a explodat bomba, eram pe drum, aproape de casă. Deodată, am văzut o lumină puternică şi totul a devenit alb, ca şi cum aveam o pânză albă pe ochi, apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Când am deschis ochii, am crezut că e seară, fiindcă era întuneric, dar de fapt cerul era acoperit de funingine şi tot felul de particule. Erau incendii lângă casa mea şi m-am speriat foarte tare. Primul sunet pe care l-am auzit a fost plânsetul fratelui meu mai mic. M-am dus să-l caut şi am văzut că uşile vitrate glisante se spărseseră şi erau mii de cioburi înfipte în pereţi şi în tavan. Am ieşit din casă şi am simţit cum curge ceva. M-am uitat în sus şi am văzut că era o ploaie neagră.

Citește și Cum arată locurile în care americanii își testau bombele atomice

În faţa gării din Hiroshima e un deal şi eu locuiam în spatele dealului. Au fost afectaţi mulţi oameni din zona asta, dar eu am supravieţuit fiindcă nu m-am dus la şcoală. Dar oamenii care au venit să ajute nu ştiau la ce pericole se expuneau intrând în oraş. Mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit mai târziu şi au murit. Cu cât erau mai tineri, cu atât erau mai afectaţi de radiaţii. Noi nu ştiam că oamenii care vin în oraş se îmbolnăvesc. Am suferit foarte mulţi ani. Oameni care nu fuseseră răniţi mureau pe capete.

Casa cumnatului meu era chiar în centrul Parcului Păcii de acum. A încercat din răsputeri să afle ce se întâmplase cu familia lui. Supravieţuitorii încercau în primul rând să afle dacă rudele lor mai erau în viaţă. Apoi, dacă aflau că sunt decedate, voiau să le găsească cadavrele. Am întâlnit foarte mulţi supravieţuitori care şi-au văzut rudele înainte de incinerare şi au strigat: „Staţi! E fiica mea!". Reacţia oamenilor era: „Ce noroc că ţi-ai găsit fiica." E greu să afli informaţii. Oamenii au încercat din răsputeri să găsească orice persoană care ar fi fost martoră la moartea rudelor lor. Cumnatul meu a făcut asta timp de 60 de ani până să renunţe, într-un final.