Chestii

Care e cea mai eficientă cale ca să freci menta și să nu-ți pară rău

Obiectivele setate de Anul Nou sunt inutile dacă deja le-ai uitat.
Emma Garland
London, GB
4.3.18

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

Luna ianuarie este realmente luna procrastinării, cu tot cu orele în plus de somn și munca de salahor, pe care am simțit-o ca o partidă de sex oral la mahmureală. Probabil că luni și tu te-ai trezit bubuit, cu durere de cap, balonat și cu un sentiment copleșitor de a renunța complet la viață. De asta facem promisiuni de anul nou, nu ca să îmbunătățim calitatea vieții, ci să încercăm să ne transformăm în persoane mai bune. Și cam toți dăm cu mucii în fasole, de fiecare dată.

Deși avem toate resursele necesare la dispoziție, natura, Amazon și capacitatea de a închide telefonul, pur și simplu nu putem s-o facem. Puțini sunt cei pe care-i prinde jogging-ul și petrec restul vieții postând pe Instagram poze cu ceața din parc de la șase dimineața. Dar tu? Îți mai faci abonamentul ăla la piscină, ca să te duci de trei ori pe săptămână cum spuneai? Vrei să bagi salată în fiecare zi până când bagi unul, două, trei, patru - cine mai numără - pahare și cedezi în fața unui kebab?

Pe la sfârșitul lui ianuarie, o să te trezești în patul nefăcut de săptămâni, uitându-te la un serial dramatic, în timp ce urli la telefon, pe fundalul muzicii operatorului telefonic, înconjurat de căni murdare și bonuri pe post de șervețele. Da. Cu toții putem să ne setăm obiective, cu toții putem să facem liste. Dar cum te ții de ele, fără să-ți pierzi interesul și atenția, pe Facebook și Netflix, și apoi iar te trezești în noul An Nou?

Nici nu mai menționez cât mi-a luat să încep articolul ăsta.

Răspunsul e clar „mult prea mult”. Probabil că s-au încheiat războaie mai repede. În prima zi de lucru din 2018, pur și simplu m-am așezat la birou, am mâncat o banană și am petrecut minute în șir (plătite) cât m-am uitat în gol la o pagină de Google Docs. Tot ce pot spune: numele meu este Emma și sunt o procrastinatoare în serie.

În ciuda părerilor populare, procrastinarea nu e doar o problemă de management al timpului, ci și una emoțională. În unele cazuri, e destul de directă. Nu vrei să-ți plătești impozitul, pentru că cine naiba vrea să facă asta? Nu vrei să scrii eseul ăla pentru facultate pentru că ai prefera să aprofundezi niște seriale și mâncare. Așa că, în schimb le spui tuturor „scuze, am treabă săptămâna asta”, săptămână pe care o petreci citind despre conspirații pe Reddit și până la urmă îți faci treaba tot pe ultima sută de metri. În alte cazuri, amâni lucruri pe care chiar vrei să le faci, procrastinarea poate fi mai nuanțată.

La fel ca și alcoolul sau alienarea socială, procrastinarea e o strategie de descărcare prost adaptată, care adresează temporar o problemă, prin evitarea ei cu totul. În esență, este ca și cum ai strânge o parte din hainele aruncate prin dormitor și le-ai îndesa sub pat. Cercetătorii au descoperit că procrastinarea este un factor de risc al sănătății mintale și fizice, plus a altor aspecte de bine-stare.

Publicitate

Actul de a evita ceva e în sine destul de lejer, însă vinovăția și rușinea care vine la pachet, te forțează să amâni din nou, ceea ce cauzează și mai multă vinovăție și rușine. Și acest ciclu oribil continuă până când și cele mai simple sarcini, cum ar fi să-i trimiți mesaj mătușii tale, devin la fel de copleșitoare ca un mesaj de despărțire de iubitul de opt ani.

Într-un act de disperare, am vorbit cu dr. Timothy Pychyl, profesor asociat al departamentului de Psihologie din cadrul universității Carleton și fondatorul The Procrastination Research Group, care se ocupă cu exact ce scrie și în titlu.

„Motivul pentru care o persoană procrastinează e cam la fel ca al tuturor, în sensul că ne confruntăm cu o sarcină care trebuia făcută mai devreme”, explică el, „iar apoi răspunsul emoțional față de sarcina simplă: Nu vreau sau

Nu am chef. Ideea e că, starea noastră motivațională nu trebuie să fie pe aceeași frecvență ca sarcina în sine, deși mulți oamenii cred asta în general.”

Ar fi momentul să menționez că nu sunt un studiu de caz potrivit, din moment ce deseori ignor sarcini presante pe motiv că sunt deprimată clinic, haha! Așa că am încercat să vorbesc cu alții care chiar fac chestii, despre cât de bine fac lucrurile pe care le fac.

„Procrastinarea este o expresie a fricilor mele, cred”, îmi spune Lis, profesoară de yoga din Londra. „Iar cele mai mari frici ale mele sunt schimbarea și capacitatea mea de a face chestii. Deci, mi-e frică să mă mut, pentru că instinctul meu îmi spune că dacă plec, las în urmă tot ce știu, așa că amân împachetatul și mă apuc să organizez chitanțele de la bancă și să verific dresurile vechi de găuri.”

Evident, procrastinarea se manifestă diferit de la persoană la persoană.

Unii oameni se descurcă în carieră, în viață, cu o intensitate la fel ca în Terminatorul, însă vasele murdare din chiuvetă s-au transformat într-un turn de resturi de mâncare și mucegai. Alții fac regulat promisiuni că o să-și petreacă timpul liber citind, dar luni la rând se uită la toate sezoanele din Seinfeld sau meme-urile de pe 9gag. Eu personal, mă ameninț că reiau lecțiile de pian de vreo zece ani. Cel mai aproape de obiectivul ăsta am ajuns când i-am spus tatei să nu-mi arunce orga din garajul bunicii, pentru că, evident, am nevoie de ea.

Motivele oamenilor pentru procrastinare sunt diferite. Aș putea să-ți spun că îmi folosesc puținul timp liber să-mi îmbunătățesc viața, chestii mai realiste, cum ar fi voluntariat sau să învăț niște rețete care nu conțin paste. Însă adevărul e că am amânat asta în mod regulat pentru că mai bine mor decât să nu excelez în ceva din prima. Lis îmi spune că și ea se simte cam la fel.

„Eu sunt cel mai mare dușman al meu”, spune ea. „Sunt neiertătoare cu lucrurile pe care nu le pot face din prima încercare, deși nu aș avea atitudinea asta cu nimeni altcineva. De când am realizat asta, am început să mă îndepărtez de sarcina chinuitoare pentru o perioadă, sau să le planific în pași mici. Sună binevoitor,iar după ce hormonii stresului se mai calmează, îmi revin în fire un pic și pot fi mai calmă.”

Publicitate

Tim îmi spune că asta se numește grija perfecționistului. Nu e neapărat legată de procrastinare, dar poate fi dacă se întâmplă să fii o persoană impulsivă. „Dacă suntem impulsivi, cel mai probabil vom evada de sentimentele negative și vom ajunge să procrastinăm”, spune el. „Iar dacă te identifici ca un perfecționist modelat de societate, cel mai probabil vei procrastina pentru că încerci să te ridici la așteptările nerealiste ale altora.”

Discuția părea mai mult ca o ședință de terapie, așa că am decis să vorbesc cu unperfecționist obiectiv și să văd cum se descurcă. Ellie, de 24 de ani, face doctoratul în Istoria Artei la King’s College London și a petrecut ultimul an lucrând la o expoziție la muzeul Tate Britain, alături de curatorii rezidenți. Toate astea arată bine pe hârtie, însă și ea la rândul ei e o procrastinatoare în serie.

„Procrastinarea de obicei vine dintr-o frică de a face greșit lucrurile, sau panica că ce fac e de rahat”, spune Ellie. „Asta înseamnă că procrastinarea nu e nici măcar distractivă, deseori e un fel de paralizie și de obicei înseamnă un consum de mii se meme și ocazional profiluri de Facebook ale unor oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile.”

Iată-ne din noi aici: la masa celor auto-înfrânți, înfulecând din bufetul infinit de social media și frica de eșec. Dar faptul că societatea nu s-a destrămat de tot, sugerează că aceste cicluri pot fi rupte. Procrastinarea trebuie să se oprească la un moment dat.

Publicitate

„Presupun că aici aș putea sugera Tehnica Pomodoro”, spune Ellie „Sincer, cartea Unwritten a Natashei Bedingfield m-a trecut de master. Lucruri simple cum ar fi liste cu ce să fac și răspunzând la mailuri mereu mă ajută să mă concentrez, precum și chestii nu atât de simple, cum ar fi cum să mă comport mai bine cu mine însămi, în privința muncii mele, și să am așteptări rezonabile legate de productivitatea personală. Câteodată procrastinarea face parte din proces. E mai bine să accepți asta și să-ți faci un ceai decât să cazi într-un abis al disperării și disprețuirii de sine.”

Chestia cu promisiunile de Anul Nou e că sunt faimoase pentru că nu-s respectate, pentru că sunt atât de vagi. „Să slăbesc, să fac exerciții fizice, să mănânc mai bine… astea sunt niște intenții anemice deoarece sunt atât de obscure, încât nu au o forță adevărată sau putere”, spune Tim. „Deci, obiectivele ajung atât de distante nu din cauza presiunii, ci pentru că am renunțat de atâtea ori.”

Cea mai bună și eficientă metodă de a face față procrastinării este să accepți că nu o să ai niciodată chef să faci chestia aia. Așa că, decât să o mai amâni, întreabă-te care ar fi următoarea acțiunea de făcut dacă te-ai apuca. „Setează-ți o acțiune cât mai mică și concretă posibil”, explică Tim. „Atunci când setăm astfel de obiective, observăm că putem să le facem și avansăm, în loc să evităm cu totul. Acest mic progres alimentează bunăstarea și motivația și implicit, suntem în stare să mai facem un alt pas mic înainte.”

Practic, ai șanse mai mari să faci un lucru dacă faci pași cât mai micuți posibil. Un roman de o mie de pagini începe tot cu o propoziție. La fel și sexul, începe cu un pic de preludiu. Așa că, fă mișto de Natasha Bedingfield și interpretează toată chestia asta ca un „da, frate, așa e! Nu trebuie să fac ceva, dacă nu vreau”, și continuă să te scalzi în sinele tău ne-actualizat. Știm cu toții că asta o să faci.

Citește mai multe despre procrastinare:
Cum să-ți păcălești creierul ca să nu mai freci menta la muncă

Scurtmetraje cu care să pierzi vremea la muncă, cât e șeful în concediu

Oamenii de știință au creat o cafea care te ține în priză toată ziua