CULTUL LUI POMOHACI. Cât de ușor scapă de închisoare pedofilii din România

„Ar fi trebuit să fie închis pentru ce mi-a făcut mie. E liber. Eu nu înțeleg asta. Legislația este greșită”, spune din Franța, prin telefon, Cristian Bota, tânărul care l-a acuzat de abuz sexual pe Cristian Pomohaci, cântăreț de muzică populară și fost preot. Mărturia sa de acum doi ani din ziare și de la televiziuni, urmată de o plângere penală, a lovit puternic în faima de preot clarvăzător și făcător de minuni a lui Pomohaci.

Totul a început în vara lui 2017, când un ziar clujean a publicat o înregistrare audio în care fostul om al Bisericii îi propunea unui minor relații sexuale contra cost. „Facem sex, te plătesc pentru sex”, se aude clar vocea celui care era pe atunci paroh al bisericii din satul Moșuni, județul Mureș, și avea mii de adepți.

Înregistrarea i-a dat curaj lui Cristian Bota, care a povestit abuzurile sexuale la care l-ar fi supus fostul preot în copilărie, în perioada în care fusese lăsat de părinți în îngrijirea lui.

Legislația din România stipulează că victimele infracțiunii de act sexual cu un minor au la dispoziție opt ani de când devin majore pentru a depune plângere penală împotriva agresorului. Dacă o fac mai târziu, faptele sunt considerate prescrise. Tânărul, acum în vârstă de 30 de ani, a depus mărturie în octombrie 2017, la 17 ani de când s-au petrecut presupusele fapte și la zece ani de când împlinise 18 ani. Cu doi ani prea târziu, potrivit Codului Penal.

În plângerea sa, Bota l-a acuzat pe presupusul său agresor și de viol, infracțiune pentru care termenul de prescripție este de zece ani de la majoratul victimei. Și în acest caz a fost tardiv. Doar cu două luni, dar tot prea târziu.

Așa că procurorii de la Secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care au anchetat cazul Pomohaci au închis dosarul.

Mărturiile adunate de ei, care se regăsesc în ordonanța de clasare a dosarului la care VICE a avut acces, nu au ajuns niciodată în instanță.

Dacă Pomohaci ar fi fost anchetat în țări precum Marea Britanie, Australia sau Germania, cazul său ar fi ajuns, cel mai probabil, în fața judecătorilor. Din ce în ce mai multe țări cresc pedepsele și decid ca astfel de infracțiuni să nu mai aibă dată de expirare.

Un caz aproape de noi este cel al Poloniei. După scandalurile de abuz sexual din ultimii ani, în care au fost implicaţi sute de preoţi catolici, parlamentarii polonezi au amendat Codul Penal, în sensul înăspririi pedepselor (până la 30 de ani pentru pedofilie) și al eliminării prescripției.

Iar în Marea Britanie, anul acesta un preot catolic a fost condamnat la închisoare pentru nouă ani și unsprezece luni pentru abuzuri comise asupra a șase copii în anii ‘70. Asta pentru că în Marea Britanie abuzul sexual contra minorilor nu se prescrie.

Celebru în lume este cazul cardinalului George Pell, un important prelat catolic australian, care fost condamnat în februarie, anul acesta, la şase ani de închisoare pentru abuzarea sexuală a doi minori. Abuzurile au avut loc în 1996, dar una dintre victime s-a plâns poliției 19 ani mai târziu, când Pell ajunsese numărul trei la Vatican și era însărcinat cu finanțele Sfântului Scaun.

Înconjurul lumii au făcut şi marile scandaluri de abuzuri sexuale din Statele Unite – cazul fostului medic al naționalei de gimnastică a S.U.A, Larry Nassar, care a primit mai multe sentințe de până la 125 și 175 de ani de închisoare. Tot aici, anul acesta un fost preot a fost găsit vinovat pentru abuzarea sexuală a unor minori, la începutul anilor ’90, și riscă închisoare pe viață. Abuzurile sexuale comise de preoți catolici au dus la adevărate campanii și în SUA, pentru prelungirea perioadei de prescripție a acestor fapte, iar state precum California sau Michigan au recurs, deja, la asemenea măsuri.

Abuzul sexual asupra minorilor poate atrage chiar sentinţa capitală în Cuba, Bahrein și Iran, dar şi India a introdus, anul trecut, o lege în acest sens.

Țara noastră a rămas în urmă, în ciuda cazurilor răsunătoare de copii abuzați sexual și a convenţiilor internaţionale la care a aderat. Ele spun că legiuitorii trebuie să se asigure că termenele de prescripție „continuă pe o perioadă de timp suficientă pentru a permite demararea eficientă a urmăririi, după ce victima a împlinit vârsta majoratului şi că este proporţională cu gravitatea infracţiunii respective”.

Statelor semnatare li se recomandă să ia măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru ca infracţiunile sexuale comise asupra copiilor „să fie pedepsite cu sancţiuni efective, proporţionale şi descurajante, ţinând seama de gravitatea lor”.

În România, în schimb, noul Cod Penal le-a adus violatorilor de copii pedepse îndulcite.

Prescripția răspunderii penale a unei infracțiuni se stabilește în funcție de gravitatea faptei, deci de pedeapsă. Pedepse mici înseamnă termene de prescripție mai mici.

În urma mediatizării cazului Caracal, politicieni din România au avut propuneri de înăsprire a legislației în domeniu. Premierul Viorica Dăncilă a vorbit despre închisoare pe viață pentru pedofili, iar ministrul demis al Justiției Ana Birchall a spus recent că, în opinia ei, abuzul copiilor ar trebui să intre la categoria faptelor imprescriptibile. Astfel de luări de poziție au rămas doar vorbe. Până vor deveni mai mult, celor care abuzează sexual copii li se aplică pedepsele mici din legislația actuală.

Noul cod a extins prescripția în cazul acestor infracțiuni - prin introducerea calcului prescripției de la momentul majoratului victimei, și nu de la săvârșirea faptei -, dar procurorii care anchetează astfel de cazuri consideră că nu este de ajuns.

„Nu văd de ce s-ar prescrie. Până la urmă, de ce ne grăbim?”, spune, pentru VICE, procurorul criminalist Alexandru Georgescu, fost șef al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

În percepția sa, de anchetator în zeci de cazuri de mare violența, violul este similar cu omorul, ca gravitate, cu atât mai mult când victima este un copil.

„Omorul nu se prescrie, nici violul și agresiunile sexuale nu ar trebui. Traumele nu se vor prescrie niciodată și victimele nu se pot recupera întotdeauna”, spune el.

Când noul Cod Penal a redus pedepsele pentru violatorii de copii, procurorul a fost surprins: „Nu e logic să le scazi. Probabil politica penală s-a orientat spre o scădere a pedepselor, în general, dar e greșit să aplici criteriul ăsta la toate categoriile. Violul nu-i furt. Pedofilia nu-i furt”.

Un argument adus deseori în favoarea prescripției este cel pe care l-a menționat, pentru VICE, un avocat bucureștean: „Ce probe crezi că mai pot fi găsite peste 20 sau 30 de ani? Ce dovezi, ce probe fizice?”.

Cei care gândesc așa, pun problema greșit, crede prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, Adrian Țîrlea.

„Vorbim despre ce probe găsim de acum 20 de ani, dar ar trebui să vorbim despre ce probe vom găsi peste 20 de ani pentru niște fapte comise acum. Pentru că în prezent avem mult mai multe mijloace de a conserva probele. Acum, ai luat un ADN de la un copil violat, să zicem. ADN-ul ăla rămâne păstrat ani și ani. Faptele unui violator sau ale unui pedofil se repetă, de obicei. Și poate să-ți apară ADN-ul ăla și peste 30 de ani, oriunde în lume. Și l-ai prins pe baza lui”, explică procurorul criminalist. Astfel, din punctul său de vedere, prescripția nu are ce căuta în dosare în care minorii sunt victime ale unor abuzuri sexuale.

„Asta e o falsă problemă. Poți să găsești multe chiar și după 20-30 de ani”, spune și Georgescu, și dă exemplul unui antrenor de handbal din București, recent condamnat pentru violul asupra unor minore, în cazul căruia s-au descoperit inclusiv victime din urmă cu mulți ani.

Scăderea pedepselor și prescripția scurtă pentru agresiunile sexuale se explică și prin toleranța societății din România față de astfel de fapte, e de părere procurorul Georgescu.

„În România, victima este stigmatizată și arătată cu degetul. Apar rușinea, frica, o anumită dependență de agresor. De multe ori se consideră că victima este de vină. Cercetarea acestor fapte este lăsată deseori la nivelul secțiilor de poliție care, în mod normal, ar trebui să ancheteze cazurile de mică criminalitate. Infracțiunile grave, cum sunt cele despre care discutăm, trebuie aduse într-o zonă de specializare. Vorbim despre infracțiuni comise în intimitate, de multe ori greu de probat. Iar lumea ridică din umeri: «Cum să le probăm, că victima zice una, agresorul alta. Și atunci, noi ce facem?». Se pot face mai multe lucruri, dacă știi cum”, explică anchetatorul.

În plus, secțiile de poliție sunt încărcate cu zeci de plângeri săptămânal și tind să le acorde prioritate celor în care dovezile pot fi găsite mai ușor. Astfel, faptele grave se pot pierde din vedere.

Din aceste motive, el și mai mulți colegi din Parchet și din Poliția Capitalei au făcut demersuri pentru înființarea unui birou separat pentru cercetarea agresiunilor sexuale, în cadrul Serviciului Omoruri din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București. Aici ajung multe dintre plângerile pe astfel de infracțiuni și, speră el, în curând aici vor fi centralizate toate sesizările de acest gen, de la nivelul Capitalei.

Un alt pas înainte a fost făcut în urmă cu câteva luni de Parlament, care a aprobat înfiinţarea unui Registru naţional al abuzatorilor sexuali. La această bază de date, administrată de Poliţie, vor avea acces, pe bază de cerere, instanțele, parchetele și instituțiile din justiție, polițiştii, dar și instituțiile de învățământ sau asistență socială. Persoanele aflate în evidență vor avea datele stocate timp de cinci ani pentru contravenții de tip masturbare în public şi douăzeci de ani pentru infracțiuni ca viol, pedofilie, incest, pornografie infantilă. Reabilitarea, grațierea sau amnistia nu vor șterge datele despre o persoană aflată în evidență.

„Registrul nu este încă operațional, este în curs de implementare, are termen în lege la sfârșitului anului 2020. În prezent, structurile de cazier nu pot emite acele certificate de integritate, dar emit adeverințe, care au aceeași valoare”, au explicat, pentru VICE, oficiali de la Centrul de Presă al Inspectoratului General al Poliției Române.

În ultimii șase ani, în România au fost clasate, din cauza prescrierii faptelor, 52 de dosare de act sexual cu un minor, potrivit datelor furnizate VICE de Ministerul Public. Din același motiv, între 2011 și prima jumătate a lui 2019 au fost închise și 214 de dosare de viol, dar instituția nu mi-a comunicat câte dintre acestea au avut ca victime minori. Iar astea sunt numai cazurile care ajung să fie raportate.

Logica din spatele instituţiei prescripţiei este că, în timp, amintirile oamenilor sunt alterate şi nu te mai poţi baza pe ele în procese în instanţă. Însă, în cazul persoanelor care au trecut prin abuzuri sexuale în copilărie, psihologii arată că mulți își denunță agresorii abia la maturitate și după îndelungă consiliere.

„Victimelor abuzului sexual le este foarte greu să meargă în trăirile dureroase, în situaţiile care i-au făcut să sufere”, mi-a spus fondatoarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, Diana Vasile.

Procurorii care l-au anchetat pe Cristian Pomohaci scriu și ei în ordonanța de clasare a dosarului despre victimele care ies public târziu pentru „evitarea retrăirii traumelor și publicitatea inerentă a unui astfel de demers”.

Iar pentru ca un copil să le spună părinților că a fost abuzat, el trebuie să aibă încredere că la ei va găsi ajutor. Copiii sunt dependenţi total de ceilalţi pentru a-şi satisface nevoile de bază. Așa că, atunci când li se face rău, le este foarte greu să plece, mi-a spus Diana Vasile:

„Trebuie să aibă convingerea că îşi pot împlini nevoile în altă parte şi să aibă forţa emoţională, vitală necesară să facă acest lucru. Dar pentru asta ar fi trebuit să provină dintr-un mediu sănătos. (…) Trebuie să aibă un mediu securizant în care declaraţia lui să fie primită bine. Adică mama, tata, bunicii, persoanele de ajutor trebuie să îi spună: «Vorbeşte şi eu te ascult, te iau în serios, te voi sprijini şi voi ameliora durerea ta». Dar de cele mai multe ori, el se va speria şi nu va şti dacă nu a făcut el ceva rău. Îşi va atribui lui o vină”, mi-a explicat Diana Vasile.

În România, nu numai că prescrierea vine mai repede și pedepsele sunt mai mici decât în alte țări, dar nici nu există un mediu în care copiii și părinții să găsească sprijin în a ieși public. Astfel, adultul agresat în copilărie are puțin timp la dispoziție să vorbească despre trauma sa și toate motivele să nu o facă atunci când e încă minor.

Totul începe de la lipsa educației în familie, dar și printre autorități, spune judecătorul Cristi Danileț, membru în Colegiul de Conducere la Tribunalul Cluj.

„Domeniul sexual este un subiect tabu în familiile din România, dar și un punct slab în educația magistraților și polițiștilor. Am întâlnit, în trecut, polițiști care au refuzat înregistrarea unei plângeri pentru tentativă de viol, pe motiv că dacă voia ăla să te violeze, nu se oprea la tentativă. Cel mai dureros este că părinții nu discută cu ai lor copii, aceștia din urmă nu știu ce să facă și cui să reclame fapte de abuzuri sexuale. Din experiența mea, cei care abuzează de un minor sunt cam 80% din cercul de cunoscuți și rude. Cei cu autoritate au cea mai mare influență asupra minorilor: profită de poziția lor pentru a intimida. Dar copiii trebuie să știe că astfel de fapte sunt imorale și ilegale. Cine le comite trebuie sancționat penal și tratat psihic. Pentru asta trebuie intervenit la timp, de aceea copiii trebuie convinşi să nu ascundă asta. Dacă cel vinovat nu este reclamat, acesta va putea abuza din nou, atât cu minorul cu care a comis deja fapta, cât și cu alții”, mi-a spus magistratul.

Daniela Boșca, director executiv al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil, s-a lovit de multe ori de mecanismele disfuncționale ale protecției copilului din România:

„De multe ori, copiii nu spun nimănui ce li se întâmplă, pentru că sunt şocaţi sau se tem că nu vor fi crezuţi. Eu cred că este nevoie de o campanie naţională prin care copiii şi părinţii să afle că există autorităţi care îi pot apăra. Trebuie să existe poliţişti şi procurori specializaţi în audierea minorilor, iar aceştia să nu fie nevoiţi să treacă prin interogatorii multiple, pentru a nu retrăi traumele prin care au trecut”.

Tendința de a nu vorbi nici acasă, nici cu autoritățile și nici public despre traumele din copilărie e menționată deseori și în rapoartele Salvați Copiii România.

„Problema violenței sexuale și mai ales a violenței sexuale asupra copiilor este un tabu social – un subiect evitat de instituții și societate civilă, de medici și pedagogi, deși intervențiile lor ar putea să lămurească aspecte ale acesteia”, notează un raport recent al ONG-ului.

Astfel, spune psihologul Diana Vasile, „e nevoie de o schimbare de mentalitate care să ducă şi la o îmbunătăţire legislativă.”